Cel puţin pe meleagurile mioritice, musicalul, ca gen, e underrated. Şi asta se întâmplă pentru că minţile obtuze încă nu pot pricepe că argoul şi profunzimea nu se anulează reciproc, ba, dimpotrivă, coabitează perfect şi, la nevoie, se şi completează.
De aceea, mi-am dorit să văd producţia The Full Monty a Teatrului Naţional din Timişoara, în regia unui artist neabsolvent de regie, dar ale cărui montări vădesc o coerenţă a discursului regizoral care le lipseşte multor regizori români de teatru: Răzvan Mazilu. O producţie pe care snobii au caracterizat-o drept “facilă”, “spectaculoasă” şi atât.
Ca de obicei, snobii nu înţeleg nimic din mesajul unui spectacol. Deşi se bazează pe un film cu acelaşi titlu din 1997 – scris de Simon Beaufoy, cel care a câştigat recent Oscarul pentru Slumdog Millionaire – deci un tip care ştie să povestească foarte uman cum stă treaba cu sărăcia – şi a fost musical-izat aproape instant de către Terrence McNally şi David Yazbek – The Full Monty şi-a atins suprema actualitate după începutul depresiunii economice.
The Full Monty nu e doar o poveste uşurică despre striptease masculin, frivolităţi şi libido. În asta mi s-a părut mie că se află punctul forte al montării timişorene. The Full Monty este o poveste despre şomaj şi implicaţiile acestuia, despre contrastul pe care îl creează între rolul tradiţional al bărbatului – acela de provider – şi ipostaza de impotent financiar, generatoare de frustrări şi angoase. Din acest punct de vedere, spectacolul a fost, pentru cei care au avut ochi să vadă şi urechi să audă, mai înduioşător decât multe drame siropoase pe care le declarăm “profunde” doar pentru că eroii lor sunt voievozi sau intelectuali rafinaţi.
Excelent puse sub lumina reflectorului tensiunile conjugale generate nu atât de lipsa de bani – în cele din urmă, femeile înţeleg mai multe decât se aşteaptă bărbaţii – cât de nesiguranţa şomerilor, angoasa care îi împiedică să se comporte normal cu soţiile lor. Cuplurile Tania Popa – Ion Rizea şi Andrea Tokai – Cristian Rudic strălucesc.
Excelent reliefată problema drepturilor parentale pe care protagonistul Jerry e pe cale să le piardă, pentru că e grav restanţier cu pensia alimentară. Richard Balint şi Alex Hâncu interpretează cu nespusă tandreţe şi subtilitate o relaţie tată-fiu nu mereu mulţumitoare, dar profundă şi plină de iubire.
Castingul de stripperi devine una dintre cele mai comic – amare înşiruiri de drame masculine pe care vi le-aţi putea imagina. Dacă drama femeii care îmbătrâneşte şi se îngraşă e familiară spectatorului din nenumărate texte, musicalul The Full Monty vine în replică, evidenţiind drama bărbatului care îmbătrâneşte, se îngraşă, sărăceşte, îşi pierde demnitatea.
Ieşirea din criză se poate face pe o singură cale. Şi anume, prin complicitate, coeziune, ataşament, spirit de echipă. Pe care cei şase dansatori de ocazie le descoperă treptat, în timp ce învaţă să danseze făcând doar asocieri cu schemele din baschet, ca nişte adevăraţi bărbaţi.
Aşadar, striptease-ul din acest spectacol e doar un pretext. Pretext pentru a vorbi cu respect şi nobleţe despre o criză a valorilor. Deşi, în final, când trupa timişoreană dă textila jos până la capăt – chiar eram curioasă dacă o vor face sau dacă va interveni un heblu de fofilare – sala începe să urle extatic.
1 comentariu