tabu: Cartea dumneavoastră se numește „O nouă istorie a artei“. Cum așa? Oare mai poate fi ceva nou în epoca în care trăim?
Julian Bell: Spre deosebire de ce s-a scris înainte, lucrarea mea nu încearcă să povestească doar tradițiile europene, ci încearcă să exploreze șase continente și milenii de creație. Iar cititorul este liber să-și creeze propria lui poveste despre ce înseamnă arta și ce înseamnă lumea.
tabu: Dar dumneavoastră cum definiți arta?
J.B.: Este o cale de legătură între partea noastră invizibilă, fie ea spirit, suflet, conștiință, și lumea materială. Eu cred că partea noastră invizibilă este foarte importantă și dovadă stă faptul că e vital pentru oameni să-și bucure ochii.
tabu: Apropo de plăcerile aduse de artă, care sunt artiștii care vă încântă cel mai tare?
J.B.: Sunt îndrăgostit de secolul 17, am o adevărată pasiune pentru tot ce s-a făcut în acea perioadă. Taj Mahal-ul în India, Ispahanul în Iran, pe care eu îl consider cel mai frumos oraș din lume, Velasquez, Caravaggio, Rembrandt, acesta este secolul 17. Îmi place tot, chiar și operele de artă minore sau nesemnificative. Eu cred că sunt epoci în care lucrările mai… puțin valoroase arată prost, și epoci în care lucrările proaste arată bine. Sau poate sunt eu subiectiv, așa cum sunt oamenii îndrăgostiți. Pot să vă spun și ce nu îmi place: secolul 19. Este întunecat, ciudat, când mă gândesc la străbunicii mei care trăiau pe vremea Imperiului Britanic nu mă pot împiedica să spun „în ce lume bizară trăiau!“. Evident, există și artiști minunați care au trăit în secolul 19, dar pe mine mă sperie partea lui întunecată: Dostoievski, Van Gogh, Brahms, brrr!
tabu: Dacă tot ați pomenit de străbunici, aș vrea să vă întreb ceva mai personal, legat de familie. Virginia Woolf a fost sora bunicii dumneavoastră. Cum se vorbea despre ea în familia dumneavoastră? A fost o persoană controversată…
J.B.: Nu, nu este o întrebare personală. Eu și familia mea nu mai avem o Virginia Woolf a noastră, ea a devenit o proprietate publică. Prin publicarea jurnalelor s-au relevat toate laturile personalității ei. De altfel, mulți o antipatizează pentru că a spus prea multe, a spus tot. A mărturisit că nu îi place clasa muncitoare, că nu îi plac evreii, deși era căsătorită cu un evreu. A făcut tot felul de afirmații care au făcut-o să fie foarte neatractivă. Eu cred că Virginia Woolf era o persoană foarte iubitoare, dar pentru că era atât de inteligentă și scria atât de bine, a reușit să-și exprime toate trăirile negative și a intrat în încurcături. Iar așa, ca anecdotă, în familia mea se povestește că Virginia a primit de la fratele ei o telegramă în care acesta o anunța că s-a logodit. Virginia i-a răspuns cu o singură propoziție: „She’s an angel.“ („E un înger.“) și s-a semnat cu porecla din copilărie, „goat“ („țap“). Doar că telegrama a ajuns așa: „She’s an angel goat.“ („E un înger țap.“). Încă ne mai amuzăm de asta…
tabu: Să revenim la artă. Care sunt muzeele în care intrați cu cea mai mare plăcere?
J.B.: A, eu ador muzeele! știu că unora nu le plac și că de multe ori este un barbarism să scoți o operă de artă din contextul pentru care a fost creată și să o expui pe un perete de muzeu, dar eu totuși le ador. Cred că cel mai fericit sunt în muzeele din Spania pentru că arta spaniolă are o forță pe care nu o mai găsești nicăieri altundeva. Dar există un muzeu care îmi place la nebunie și care nu are nicio legătură cu arta: la Oxford, într-o clădire gotică, este un muzeu de dinozauri. E o nebunie să vezi combinația aceasta fantezistă: dinozauri la Oxford într-o clădire din secolul 19!
tabu: Ce artiști români cunoașteți? Noi ne luptăm cu complexul culturii minore și suntem tentați fie să ridicăm cultura românească în slăvi, fie să o disprețuim total.
J.B.: Avem sentimente comune, pentru că, în ceea ce privește arta, Marea Britanie este în aceeași situație ca România! Este provincială… Londra nu s-a comparat vreodată cu Parisul sau cu Roma…(n.red.: În „Oglinda lumii. O nouă istorie a artei“ nu apare nicio reproducere după Gainsborough, Reynolds, Stubbs sau Henry Moore, unii dintre cei mai cunoscuți artiști britanici.) Cât despre România, îl cunosc bineînțeles pe Brâncuși care este unul dintre cei mai mari artiști ai secolului trecut. tabu: Dar despre street-art ce părere aveți? Poate purta denumirea de artă? J.B.: Totul poate fi artă. și graffitiul poate. Dar există multă ipocrizie în jurul acestui subiect și cel mai bun exemplu este Bansky, despre care tot ce pot să spun e că este extrem de plictisitor și că există glume mai bune decât lucrările lui. Dar a fost atât de mediatizat, acest Banksy a ajuns să fie o grozăvie.
tabu: și oamenii au ajuns să plătească foarte mult pentru lucrările lui…
J.B.: Sunt mulți bani cheltuiți prostește la Londra! și, oricum, nu ar trebui să fiu eu întrebat, pentru că și eu sunt pictor și aș vrea ca oamenii să renunțe la Bansky și să mă cumpere pe mine. Glumesc, evident! Dar, ca să revenim la graffiti, cred că deja nu prea mai este la modă. și cred că în istorie va rămâne Jean-Michel Basquiat care a fost un artist minunat.
tabu: Se aud multe voci care spun că pictura a murit. Ce credeți? și ce credeți că urmează în artă?
J.B.: Să spui că pictura este moartă este ca și cum ai spune că oamenii pot renunța la muzică sau la poezie. Este o modalitate primară de expresie și a apărut odată cu omenirea. Nu va dispărea! știu că această afirmație, că pictura e moartă, era la modă prin anii ’90, dar apar în continuare lucrări minunate și sunt milioane de oameni care pictează. Cât despre viitor, nu am de unde să știu ce urmează. Pot doar să spun că următoarea lucrare care va sintetiza istoria artei va vorbi mai mult despre calculatoare și despre artă facută cu ajutorul calculatorului.