In sezonul acesta de haute couture m-am imprietenit cu o bloggerita din Brazilia, care, de altfel, a si fost invitata de Godfrey Deeny sa mearga cu noi la cateva show-uri importante. Din momentul in care s-a vazut trecuta de garzi si printre atatea personalitati, m-a parasit instantaneu agatandu-se ca o liana de gatul invitatilor de la Vogue, Fashion Tv, Style.com si altii. Avea de prezentat oferta ei de munca frumos impaturita in cuvinte lingusitoare, care, pana la urma, a ramas tot in starea initiala de somaj latent.
Tocmai se terminase prezentarea Armani Prive si observ ca prietena mea s-a evaporat din nou. Scanez imediat zona plina ochi de vedete/personalitati, constienta fiind ca ea nu putea sa graviteze decat in jurul lor. Si intr-adevar am zarit-o. Se plantase langa Grace Coddington (director de creatie al Vogue US), vizibil plictisita de elogiile amicei mele. Cate astfel de texte n-o fi auzit?… Probabil a rasuflat usurata cand m-am dus s-o iau de langa ea pe tanara aspiranta la un job in echipa Vogue. Nu de alta, dar trebuia sa mergem in culise, unde, fie vorba intre noi, avea nemaipomenita ocazie de a-l bombarda si pe Giorgio Armani cu admiratie nesfarsita. In drum spre marele creator, de rusine ca tot trebuie s-o culeg de peste tot, m-a impins pacatul si i-am sugerat sa gaseasca o alta modalitate de a se impune in fata gigantilor industriei. Declaratiile infinite de dragoste cad greu la stomac. Dupa mimica, presupun ca la fel de greu i-a picat si aceasta subtilitate.
In back-stage, ma vad din nou in fata celui mai de succes couturier Italian. Dupa ritualul felicitarilor si strangerilor de mana, echipa Fashion Wire Daily este invitata sa faca o fotografie cu insusi Armani. Fara a contempla la cat de norocoasa sunt, i-am dat braziliencei aparatul meu de fotografiat, pentru a capta momentul unic. Numai ca o vad ca apasa pe buton in timp ce misca puternic mana si fiind sigura ca imaginea este blurata, o rog sa repete gestul. Fericita ca am avut sansa inca o data de a schimba cateva replici cu Giorgio Armani, verific fotografiile de la prietena mea. Prima – usor blurata, dupa cum imi inchipuiam, si mai rosie decat steagul Chinei comuniste.
Nu-i nimic, imi spun. Oricum am fost prinsi intr-un moment in care numai ca la poza nu stateam (colega mea tocmai facea cunostinta cu distinsul designer). Insa a doua trebuie sa fi iesit bine. Si a iesit. Nici blurata, nici rosie, plus pozitie oficiala a corpului. Toate bune si frumoase, numai ca doar Armani poate fi distins in imagine, restul grupului fiind decapitat de ghilotina rautatii braziliene. Nu-mi ramane decat sa cer fotografia oficiala de la biroul de presa al casei Armani. Pana atunci m-am intors tot la prima imagine. Vorba aceea: Defilam cu ce avem.