Ramasesem cu o restanta din prima zi de Fashion Week, cand am promis sa povestesc o intamplare cum numai in desenele animate se mai poate intalni.
Ultima prezentare a zilei – Fatima Lopez, cea care a socat audienta in 2000 la Paris, unde a defilat,in propriul show, intr-o pereche de bikini incrustati in diamante, in valoare de aproximativ 1 milion de dolari. Lopez e cunoscuta pentru asocierile sale fructuoase cu MasterCard si Santander Consumer Bank, lansand o carte de credit sub propriul nume, sau pentru faptul ca Asociatia Portugheza de Fotbal a invitat-o sa creeze costumatia oficiala a echipei nationale. Astfel, Cristiano Ronaldo a fost trecut si pe post de manechin in echipa sa, nu doar de mijlocas.
Ajung pe la 9 – 9:15, imi ocup locul si langa mine se aseaza imediat o doamna dichisita; nu stiu exact de unde era, insa in mod sigur avea gene asiatice dupa fizionomie. Afara era un ger de crapau pietrele, la care se adunase si o cantitate considerabila de oboseala, asa ca tot ce voiam era ca prezentarea sa inceapa mai repede. Aici e spilul – se pare ca nu am fost singura. Se sting luminile, incepe muzica, se porneste parada modei. Observ ca in stanga mea, tovarasa asiatica avea ochii pe jumatate deschisi, clipind parca cu incetinitorul. Dupa ce ca ochii sai erau oricum, de la mama natura, deschisi pe jumatatea alor mei, sa-i mai vad si mijiti… Asta da exercitiu de observare a ce se intampla in jur. Dar nu-i nimic, nici eu nu straluceam la capitolul “energie ramasa de peste zi”.
Privirea imi fuge dupa fiecare manechin si-n timp ce incercam sa deslusesc taieturile materialelor impreuna cu eventualele procese tehnologice pe care le-ar presupune constructiile repective, ma trezesc cu colega mongoloida revarsata peste mine. Din fericire, se trezeste si ea, speriata de “terenul accidentat” peste care a nimerit. Drept sa spun, sunt destul de skinny si nu prea am consistenta unei perne afanate, numai bune de imbratisat. Ea isi cere scuze instantaneu, eu incerc cu gentilete sa o fac sa se simta confortabil cu ceea ce tocmai se intamplase. Insa nu chiar atat de confortabil, incat sa constituie un viitor risc. O noua avalansa umana chiar nu mi-ar prinde bine, mai ales la ce sperietura am tras. Noroc ca n-am tipat. Atunci sa fi vazut show! In fine, momentul stingher trece, dar adio prezentare. Eram cu un ochi la manechin, si cu celalalt la somnoroasa de alaturi, inauntrul careia se dadea din nou o lupta acerba intre Yin-ul nesuferit al zgomotului de fundal si Yang-ul dulce al reveriei. Cred c-ar putea intra in Cartea Recordurilor pana la urma: “PRIMA PERSOANA CARE TRAGE UN PUI DE SOMN LA O PREZENTARE DE MODA!”
Sa-ti adoarma cineva la propria prezentare (avand in vedere ca tine circa 10 minute), nu stiu daca e un semn bun pentru un designer, chiar daca nimeni n-are nicio implicare in starile fiziologice ale spectatorilor. Ma gandesc ca nici macar eclipsa de soare n-ar putea egala recurenta unui asemenea eveniment.
Si ca totul sa-i fie potrivnic camaradei mele, aceasta defilare s-a dilatat in timp, nu gluma! Iar pe cand era sa se repete pocinogul, apar modelele pentru defilarea de final. Ropotele de aplauze imi trezesc din nou la viata simpatica tovarasa, care incepe si ea sa bata fortissimo din palme, de parca pana atunci nu facuse altceva decat sa astepte cu sufletul la gura acest moment. Dupa cum isi chinuia mainile, ma asteptam sa strige cel putin Bravo!, daca nu si Bis! Desi nu cred ca si-ar fi permis totusi un bis.