Text și fotografii: Mircea Struțeanu
Am învățat că cel mai important era să fiu odihnit – de fiecare dată când eram obosit, mă simțeam strivit de tăvălugul comerțului. Mai ales după drumul acela nesfârșit. Venisem în Kathmandu, capitala Nepalului, din Lhasa, cu o mașină veche de teren, despicând Himalaya noaptea, scăldat într-o baie de stele. Dacă închideam ochii, simțeam o puzderie de mici înțepături. Toate constelațiile de pe cer căpătau adâncime, se bombau, se mișcau pe cer, se învârteau, se suceau și se amestecau pe spatele unui arici gigantic de argint. Poate speriat, sau poate numai de frig, se strângea ghem și apoi se relaxa la loc, mișcându-și toate acele. Toate acele care mă înțepau pe mine.
Am plecat în Asia împreună cu un prieten, Marius, eu din București, el din Bacău, cu trenul până la Moscova, de acolo cu Transsiberianul până în Mongolia, de unde am început să explorăm și să ne afundăm prin locuri și printre oameni, prin Deșertul Gobi, China, Tibet, Nepal și India, cu dorința de a ajunge în Australia, sau mai departe. Scopul era să călătorim fără avion, numai cu trenuri, autobuze sau alte mașinării cu roți, bărci și vapoare. Ideea noastră necoaptă a crescut și se cheamă astăzi Lumea Largă (www.lumealarga.ro).
În piața din Kathmandu am realizat că ne-a prins uimitor de bine experiența din China, unde învățasem cu adevărat tabieturile negocierii și ale afacerilor de stradă. Satisfacția de a cumpăra ceva cu un preț mai mic decât cel cerut de vânzător, o știe oricine, e mare. Eram în China când am atins mărunta glorie: în vârful Muntelui sfânt Huashan am reușit să negociem mai bine ca localnicii pentru două paturi la o cabană.
În Kathmandu am stat în Thamel, nodul turistic al orașului, așadar ne-am băgat singuri în gura lupului. Era de la sine înțeles că va fi năpădit de tarabe, corturi și prăvălii, lucru care nu m-a deranjat deloc, din cauza unei pasiuni ascunse pentru shopping. Era decembrie, când mai toți comercianții se gândeau la înnoirea stocurilor de marfă, lăsându-ne libertate să tragem de prețuri.
Ne-am plimbat în fiecare zi, uneori mai brambura, alteori cu ținte fixe, fie către o piață veche, cu ruine și clădiri istorice, fie către unul din marile temple budiste sau hinduse. N-a fost zi în care să nu ne oprim din drum pentru cumpărături.
Urmând una din regulile noastre, în prima zi nu am cumpărat nimic serios. Am căscat ochii, ne-am format păreri, am început să ne orientăm binișor și să străbatem împrejurimile. A doua zi, am ieșit singur din gang, vesel, cu rucsacul foto în spate (aparatul l-am lăsat în cameră). N-am făcut nici doi pași și am fost strigat: „namastee”, „mister, mister” , „yes mister”, „please come inside”, „come look my shop”. Când am aflat ce înseamnă „namastee”, am fost surprins. Curată filozofie. Înseamnă ceva de genul „salut zeitatea din tine” sau „mă aplec în fața părții tale sfinte”.
Pe primul loc, ca număr, sunt prăvăliile, tarabele și magazinele cu textile. Aici găsești de la haine din lână de iac, până la rochițe de vară, fuste vaporoase, pantaloni afgani și celebrele cămăși nepaleze, viu colorate. Pe locul doi sunt magazinele cu bijuterii și tot felul de podoabe. Detaliile, multitudinea și culorile sunt copleșitoare. Majoritatea sunt făcute din oase de iac. Pe locul trei sunt magazinele cu podoabe felurite, de tipul măștilor și sculpturilor.
Când nu frunzăream bazarul, eram prin templele și ruinele care păstrează aerul masiv și migala detaliilor unui imperiu de mult apus. Locuite de tot felul de călugări, templele vechi sunt universuri fantastice, pline de macaci, maimuțe istețe și cam hoațe, obișnuite să trăiască din fructele și florile pe care oamenii le aduc ca ofrande pentru zei. Haioasele primate le pradă nestingherite, pentru că nici un hindus sau budist nu ar îndrăzni să facă rău unei ființe vii.
Într-o zi, în timp ce mergeam liniștit pe stradă, nu departe de centrul orașului, m-au atacat. Aveam în mână un mare cornet cu alune și probabil mă reperaseră când trecusem pe lângă ele. Erau patru maimuțe viteze. Prima, cea mai bătrână și mai puternică, mi-a sărit în spate, pe neașteptate. Prin forța loviturii, a reușit să îmi verse jumătate de pungă de alune pe jos. În culmea fericirii, s-a repezit la ele. Apoi s-au apropiat mai multe, pe furiș. La numai câteva secunde, în timp ce eu mă uitam după maimuța vijelioasă, m-am trezit cu o altă izbitură, în piept de data asta. Mi-am pierdut din nou echilibrul și am mai scăpat o porție de alune pe jos. Maimuțele chițăiau de fericire.
La al treilea atac, și ultimul, nu am mai apucat nici să deschid gura. Deși eram atent, nu am mai avut ce face, pentru că altă maimuță urmase traiectoria de zbor a celeilalte, izbindu-mă în piept. Mi-am pierdut echilibrul total. Trofeul era pe jos. Maimuțele câștigaseră și acum dansau în jurul alunelor.
În primele zile în Thamel, ne-a agățat un negustor de textile și carpeturi. S-a folosit de vorbe multe și atent alese, un ton prietenos și gesturi amăgitoare. Ne-a atras către pânzele lui ca un păianjen bătrân și plin de experiență. Magazinul lui Sanjay era în fundul unei străduțe. Ca să ajungi la el, trebuia să treci prin tuneluri de mătase, bumbac, tercot și satin, cu pereți de pânză și tavane de borangic, prin care adia un vânticel călduț, mirosind a bețișoare parfumate, cu fel și fel de arome. Parcă eram în povestea lui Ali Baba, apropiindu-ne de peșteră.
Ne-am întâlnit zilnic cu Sanjay, pentru că magazinul era aproape. Am aflat că vinde textile de 25 de ani și o face pentru familia lui, pe care o vizitează o dată pe an, de Sărbători. Stăteau în Kashgar, un oraș din China locuit în mare parte de uiguri. Ne-a povestit că făcea o săptămână pe drum, luând-o pe ocolite, ca să mai economisească niște bani.
Prima dată am cumpărat de la el trei carpete de pus în loc de ușă, dintr-o pânză groasă, albă, cu un simbol mare în mijloc: „plasa norocoasă”, simbolul pentru noroc al tibetanilor. La început a cerut 2.000 de rupii nepaleze pe ele, adică vreo 80 de lei. Le-am luat până la urmă cu 600 de rupii, după ce ne-am târguit îndelung. Așa am mai învățat un lucru important: când negociezi, nu contează dacă te împrietenești cu vânzătorul, ba chiar te încurcă și mai tare lucrul `sta. Vei avea senzația că îți va oferi un preț mai bun, și, probabil de rușine, o să negociezi mai puțin. Firește, ei umblă după câștig, nu după prieteni de ocazie.
În ultimele zile am cumpărat și trei fețe de masă mari, superbe, lucrate manual. Se prinsese că aveam ceva habar despre lumea de acolo și n-a mers până-n pânzele albe cu prețurile. A vrut 3.200 de rupii pe ele și le-am luat cu 2.200. Dar chiar și după ce am cumpărat de două ori de la el, tot a încercat să ne mai bage pe gât câte un șal. Am rezistat. E foarte straniu ce se întâmplă când le spui negustorilor că nu mai ai bani. Mintea lor începe să intre în priză, încep să producă soluții rapide pentru criza ta financiară. După ce epuizează toate variantele, de la împrumutul de la un prieten la folosirea unui bancomat sau schimbul valutar, culminează prin a-ți vinde pe datorie. Cel puțin cei mai disperați dintre ei. Dar când vânzătorul, în loc să fie un bătrânel mieros și cicălitor, e o fată tânără și frumoasă, regulile negociatului își pierd valoarea. S-a întâmplat când am cumpărat o rochiță. Vânzătoarea nu a insistat niciodată mai mult decât a fost nevoie. Zâmbea, se mișca mlădios, vorbea rar, calm, nicidecum agitat și repede, ca mai toți ceilalți, astfel încât și negociatul meu s-a liniștit și a devenit prietenos.
Una peste alta se adună. Totul se adună. Când a venit vremea să o luăm din loc către India, pe covorul camerei noastre se clădise un castel de cumpărături. Scuza, perfectă de altfel, a fost Crăciunul. Am trimis acasă, drept cadouri, tot felul de bucăți din castel. Fundația pentru mama, turnurile pentru frați și nevestele lor, ziduri, contraforți și câte un podeț pentru prieteni. De mic copil mi-a plăcut să fac surprize. Așa că i-am anunțat: „Vine Moșul din Nepal”.