Calea Moșilor, 298. Am intrat. Sub privirea contrariată a barmanului, Marian Gherman s-a așezat pe canapeaua geometrică a cafenelei zen și scumpe în care ne opriserăm. El mi-a propus locul, eu n-am ezitat, în ciuda remarcei „e cam scump”. Scump – interesantă observație pentru un pensionar de 60 de ani care, de mai bine de patru ani, îndeplinește dorințe, oricât de costisitoare ar fi.
Am așteptat să sosească două capuccino. Marian obișnuiește să bea o cafea simplă, pregătită în casă. În liniștea cenușie și afumată a cafenelei, a scos din buzunar o batistă roșie. Era singura pată de culoare din jur și asta făcea ca obiectul din pânză să pară un simbol. Vizibil, deși câtuși de puțin strident. Nu mai văzusem, de ani buni, pe cineva care să folosească o batistă. A despăturit-o cu gesturi naturale, fără să-și coboare privirea. Aveți o batistă roșie? – „ca de Moș”, a răspuns.
Momentul făcea toți banii. Mi-a amintit de o cochetărie similară, atunci când, înainte de ședința foto de la redacție, sub privirile noastre buimace, și-a schimbat ochelarii de vedere cu unii „de-ai Moșului”. „Îmi plac culorile vii, nu suport griurile sau albul simplu. Bine, am o mulțime de tricouri albe, însă dacă sunt simple, fără un scris colorat, nu le port”.
La întâlnire, a venit într-un costum de blugi, din acelea nouăzeciste, geacă și jeanși, cu alternativa pe care o purta el, vestă și jeanși, o vestă bufantă ca niște obraji bucălați. Îl privesc cum își ridică batista – renunțase să o folosească imediat după întrebarea mea bruscă – și își tamponează tacticos mustața, abia atingând-o. Mă gândesc că s-ar putea încadra cu ușurință în prototipul bunicului universal, așa cum ți-l desenezi în minte după o descriere sadoveniană, blândă, cu miros străvechi.
Nasul cărnos. Pomeții rotunzi. Privirea albastră și vie. Barba – care nu îi atinge pieptul – o revărsare de amintiri. Firele de culoarea untului și alunecarea lor ondulată precum cea a unui vis din copilărie. Abia așteaptă să-mi vorbească, iar corpolența pufoasă, aparent greoaie, nu-l împiedică să se miște gingaș când gesticulează. Suntem aici ca să îmi spună despre cum e să fii Moș Crăciun. Pentru el, o dimineață de noiembrie aduce cu programul fix al unui funcționar.
După ce casa se golește de pașii altora, Marian își pregătește masa și își bea cafeaua – o ceașcă „normală”, tensiunea nu-i dă voie la mai mult. Nu se dă jos din pat înainte de ora 9, din bun-simț, ca să nu-și deranjeze partenera – cu care continuă să locuiască deși au divorțat – și băiatul, Alexandru. E explicația pentru care nu am stat de vorbă la el în apartament. N-a vrut să-mi povestească nimic despre situație și despre fosta lui nevastă decât că s-au iubit foarte mult până la un moment dat.
Dacă e să scriem ceva, își dorește să fie numai lucrurile frumoase. Se oprește din vorbit. O pauză de introspecție precum cea pe care și-o luase și în drum spre cafenea, înainte să îmi spună, din senin, că astăzi s-a trezit agitat. „Nu prea țin minte ce visez, cu excepția coșmarurilor care tot revin. Îmi apare un tsunami în vis”. Își ridicase mâinile spre cerul de deasupra aglomerației. Elastic, elegant: „Îl simt aproape de mine și înainte să mă înghită, mă trezesc”.
Pe Alexandru l-au botezat la fel ca pe bunicul lui fiindcă sunt născuți în aceeași zi, în aceeași lună. Are 18 ani și când a aflat că Marian va fi Moș Crăciun, i-a spus că „îi păcălește pe copii”, dar el nu crede asta pentru că își amintește cum, când era în clasa a cincea, bucuria că primise bicicleta pe care și-o dorea de doi ani l-a convins că Moșul există. În tinerețe, Marian Gherman a urmat cursurile liceului de coregrafie.
S-a lăsat de exerciții la 14 ani, când i-a cedat o gleznă. Pe atunci, făcea figurație în „Spărgătorul de nuci”, la Opera Română. Acum merge lent și legănat, din cauza unei „tromboflebite nesuferite”, iar episoade despre coșmaruri și tsunami, precum cel pe care mi-l povestise din senin pe Calea Moșilor, nu-l caracterizează. Răzbat ca să te avertizeze despre momentele lui de teamă. A lucrat la fabrica „23 August” din 1974 până în 1999 când s-a pensionat pe caz de boală. După câteva internări în spital, autoprotector, a hotărât să-și lase barbă.
„Eram la spitalul CFR și acolo venea un frizer să-i tundă și să-i radă pe cei internați pentru mai mult timp. Tot el, am băgat de seamă, îi rădea și pe morți”. Își mușcă mustața. „Păi, ăsta să mă radă pe mine? M-am gândit că mai bine îmi las barba să crească”. Decizia i-a venit mănușă, fiindcă avea o antipatie constantă față de Partid și „dacă aveai barbă, nu te primeau la manifestările de 23 August sau 1 Mai. Îi displăcea lui Ceaușescu să ne vadă cu barbă, așa că am profitat”.
Åži-a schimbat și fotografia din buletin ca să nu aibă probleme: „dacă o aveai și în buletin, chiar nu mai aveau ce să-ți facă”. Între timp, barba i-a albit, iar Marian i-a înlocuit semnificația de protest, cu cea a lui Moș Crăciun. O tunde scurt primăvara și din august, o lasă să crească fără interziceri, până la începutul lunii decembrie, când ajunge cum și-a dorit. „Știi ce îmi fac copiii ca să se convingă că sunt Moșul? Mă trag de barbă”.
La început, a lucrat pentru câteva firme de asigurări de viață, dar nu era avantajos. Apoi s-a apucat de vândut produse naturiste, o muncă mai ușoară decât cea de vânzător pe timp de noapte, la un chioșc, treabă care n-a durat decât 6 luni. Nu putea sta mult în picioare. În 2003, printr-o cunoștință de la Protecția Copilului a ajuns să le predea șah copiilor de la Centrul de Plasament Pinocchio. Cu dăruirea unui pasionat de șah și exigența unui colecționar de cărți de specialitate. Îi plac jocurile de logică.
Diminețile, după cafea, completează cuvinte încrucișate sau face Sudoku, pe un aparat – îmi arată – cam cât reportofonul de pe masă, pe care are milioane de variante. Directoarea Centrului a vrut să-l facă Moș Crăciun și l-a dat pe mâna croitoresei. Nu l-a mirat propunerea, i se întâmplase să îl strige niște copii ca pe Moșul. Într-o iarnă, când purta o căciulă din blană de iepure. Moșule, moșule, mie ce cadou o să îmi aduci?, i-au zis câțiva puști.
„Atunci s-a înfipt cuiul”, își amintește Marian. După discuția cu directoarea, a mers și și-a cumpărat singur materialul pentru costum, din Bucur Obor, o pânză sintetică, subțire, care se curbează în falduri, sub presiunea blănii. A fost la o singură probă. Avea emoții în seara de Ajun în care și-a făcut debutul – prima seară în pielea lui Moș Crăciun. A așteptat până au terminat copiii serbarea. Ei se așezaseră în expectativă, el nu știa ce se cuvine să facă.
„Nu mi-a spus nimeni cum ar fi bine – eu habar nu aveam, n-o mai făcusem niciodată”. Noroc că știa cui să-i dea fiecare cadou. „Puseseră numele pe pachete. Am deschis ușa și am intrat”. Nu vedea nimic. Privea drept înainte, atât curaj a avut. Până să ajungă la brad, a putut doar să ghicească prezența copiilor. Un cor de capete micuțe și răsuflări întretăiate. „Primul lucru, i-am întrebat dacă au fost cuminți”.
Åži-apoi m-am auzit spunând: Ho-ho-ho, a venit Moșul, ho-ho! Marian s-a relaxat: copiii au început să șușotească a bucurie. Doi ani a fost Moș Crăciun la Centrul de plasament. „După aceea nu m-au mai chemat, probabil se gândeau că cei mici or să înceapă să mă recunoască. Erau unii care ziceau că Moș Crăciun e domnul de la șah”. Dar viața Moșului nu avea să se termine acum. „Domnule, domnule, iubiți copiii?”.
Îl oprise odată o doamnă pe trecerea pentru pietoni de la Piața Romană. Nu era surprins. A înțeles imediat ce vroia de la el. Au negociat asupra costumului: să caute unul sau are el? Îl păstrase pe cel de la Centru. Îi îmbunătățise blana, adăugând peste cea scurtă bucăți noi, bogate, luate din Europa. Așa că – i-a spus femeii – o să vină cu costumul lui. Urma să fie Moș Crăciun pentru copiii angajaților de la ziarul „Bursa”.
Au mai curs și alte proiecte: Cora, Bricostore, Antena 1. Înainte de a se îmbrăca în costumul lui Moș Crăciun, îl verifică, „să nu fie blănița desprinsă, să fie totul bine”. Apoi îl calcă, „deși dacă plec cu el la pachet, se șifonează din nou până ajung”. În primii trei ani ca Moș Crăciun, Marian Gherman a dat cadouri la peste o mie de copii, „dacă îi socotim și pe cei de la Centrul Pinocchio sau din școli”. Unii „sunt mai timizi și fricoși”, alții, exuberanți i se aruncă de gât.
„O dată o fetiță mi-a sărit pur și simplu în brațe, a început să mă pupe și să-mi repete cât de mult mă iubește. I-am spus că are talent de actriță”. Moșul a învățat să-i simtă pe copii și să găsească răspunsuri pentru toate întrebările lor. „Copiii ceva mai mărișori, cei care sunt deja la școală, mă întreabă unde îmi este sania.”
Așa se insinuează realitatea în poveste, cu explicația Bucureștiului aglomerat, unde sania trebuie lăsată la intrarea în oraș, iar renii lăsați și ei să se odihnească. Anul trecut, când s-a dus să fie Moș pentru copiii unor prieteni, a ascultat de patru ori aceeași poezie, „ceva de Nina Cassian”. „Îl întrebam pe fiecare: Tu ce poezie știi? Åži o spuneau tot pe asta.” Cel mai greu i-a fost să facă față încurcăturilor.
Într-un Ajun, unul dintre copii i-a spus: „Dacă ești Moș Crăciun, zi-mi ce cadou mi-am dorit.” „Îți dai seama că nu știam. Din spate, părinții lui au început să-mi facă semne cu brațele. M-am gândit logic și judecând după aripile părinților – e băiat, ce-și poate dori? Un avion, am zis.” „Un elicopter”, mi-a răspuns triumfător. Am dres-o apoi din vorbe și i-am explicat că Moșul e bătrân, nu e perfect și uneori, nu răspunde exact.”
„Alții m-au încolțit, spunând că ei au mai văzut și alt Moș Crăciun, că nu sunt singurul. Å¢ara e mare, Moșii Crăciuni se organizează și ei. E imposibil să ajungă unul singur în toate locurile. Pentru România există un milion de Moși Crăciun.” Pentru o seară, Moș Crăciun a câștigat cam 1.500 de lei. Anul ăsta are deja cinci cereri. „Dar să știți că n-o fac numai pentru bani. O fac pentru bucuria pe care o trezesc în copii, fiindcă și eu, când eram copil, mă bucuram la fel de tare că există Moșul”.
Mărturisește că i-ar fi plăcut să poată cumpăra din banii lui cadourile pe care le aduce. Dar cum nu poate, le aduce altceva în dar. Un vis: „În clasa a patra îmi doream să primesc o bicicletă din aceea mică. Pe atunci existau două feluri de biciclete, cele românești, Carpați, și unele mai mici, care veneau pe sub mână, din străinătate.
Un prieten avea deja bicicletă, i-o adusese taicăsu din Germania și îi dădeam timbre la schimb ca să mă lase și pe mine să mă plimb o tură”. „Am primit-o anul următor și eram atât de fercit: Moș Crăciun există fiindcă îți aduce ce îți dorești ”. Anul acesta, Marian Gherman dorește să-i aducă Moșul bunăstare.
„Să facă în așa fel ca să mă mut la țară, asta m-ar mai liniști.” Își înmoaie mustața în dantela spumei de capuccino și spune că păstrează scrisorile primite de la copii într-o cutie de pantofi. L-am rugat să-mi arate una, însă cum n-am putut să urcăm la el acasă, m-a sunat după întâlnire.
„Moș Crăciun sunt”, spune. „Am ales o scrisoare. E scrisă cu carioca. Fiecare cuvânt, cu altă culoare. Å¢i-o citesc”: „Moșule, Mă numesc Marinescu Lucia. După cum ți-am scris în cealaltă scrisoare, mie îmi poți aduce orice, pentru că mie totul îmi place, dar cel mai mult aș vrea Casa Barbie sau setul acela de bebeluș cu prințesă, caleașcă și prinț, dar la fel de mult aș vrea o trusă de machiaj. Te iubesc, Moș Crăciun.”