Este greu să faci o artă bună despre schimbările climatice. Pavilionul lituanian de la Bienala de la Veneția este o excepție puternică însă.
Pavilionul Lituaniei la Bienala de la Veneția, intitulat Sun & Sea (Marina) a prezentat o lucrare despre lenea umană care duce inevitabil la sfârșitul lumii. Mergând spre o zonă mai puțin previzibilă în care a decis să nu mai folosească imagini dure cu și despre schimbările climatice, Lituania a ales să prezinte specia umană lenevind la o zi de plajă în așteptarea sfârșitului lumii.
De la un balcon aflat la cel de-al doilea etaj al unui depozit din Veneția, telespectatorii se uită în jos la o porțiune de nisip, unde artiștii de toate vârstele și dimensiunile se strecoară pe prosoape sub umbrelele de plajă, se joacă pe iPhone-urile lor și răsfoiesc reviste. Sunetele pescărușilor și camionetelor de înghețată sunt ca un ecou din depărtare. Unul câte unul, turiștii cântă despre o lume foarte asemănătoare cu cea a noastră, plină de mici probleme dar niciuna legată de încălzirea globală.
Proiectul, care a fost unul dintre cei mai importanți concurenți pentru Leul de Aur, premiu acordat celui mai bun pavilion național al bienalei, este opera regizorului de teatru Rugilė Barzdžiukaitė, dramaturgului Vaiva Grainytė și compozitorului Lina Lapelytė.
Spre deosebire de majoritatea lucrărilor despre schimbările climatice, care încearcă să sperie audiența, dar de cele mai multe ori pur și simplu trec neobservate, această performanță se diferențiază concentrându-se asupra lumescului. “Este vorba despre nimic – nimic nu se întâmplă”, a spus Grainytė. O femeie plină de mânie se plânge în cântece că nimeni nu-și curăță gunoiul sau cățelul câinelui; o mamă bogată se laudă că vede coralii albiți și cât de extraordinar este pentru ea că-și permite să îi vadă deja de opt ani de zile; un tânăr se plânge că nu a fost zăpadă de Crăciun și că “a simțit că ar putea fi Paști”.
“Lucrarea are de-a face cu problemele ecologice”, a spus Grainytė. “Dar nu am vrut să fiu didactic, pentru că este un subiect atât de mare și a fost important să găsim un limbaj subtil, romantic”.
Este interesant să-i vezi pe artiști cântând în acest spațiu însorit și într-o configurație nouă. Numai după ce stai acolo pentru o vreme, realizezi că așa se termină lumea. Nu cu o explozie sau inundație uriașe, ci cu ceva mult mai uman: absența, indolența, lenea. După cum menționează organizatorii pavilioanelor, “crizele contemporane se desfășoară cu ușurință, ca o melodie pop în ultima zi pe Pământ”.