După o scurtă pauză de țigară, Laura Petrescu se retrage în spatele rotundului negru din plasă al microfonului. Trebuie să mai lucreze la accentul de pe finalul versurilor, ca să sune a reggae veritabil. „So baby just staaay-y-y, please don’t go awaaay-y-y”. Cu codițele împletite blonde scăpate de sub pălăria neagră, umerii îmbrăcați în geaca de piele bleumarin (de care e iremediabil îndrăgostită), șoldurile în rochița neagră cu flori mici albe și picioarele înfipte în cizmele de piele moale caramelie, Laura se balansează în ritmul muzicii.
Piesa pe care o înregistrează e pentru primul ei album solo, pe care vrea să-l lanseze până la sfârșitul anului. Are 27 de ani și până de curând a fost „Lora de la Wassabi” – trupa de fete închegată în 2005 de Marius Moga. În Wassabi, ea era liderul: cea mai în vârstă, cea mai experimentată, cea mai responsabilă: „Eram și prietena fetelor, și manager, și în trupă”. Orice blocaj apărea – de la vestimentație, la decorul scenei –, ea trebuia să găsească soluția.
În concerte, își amintește Laura, nu apuca să se concentreze pe ce transmite publicului, pentru că era mereu atentă să meargă totul bine. „Nu mă simțeam împlinită”, spune ea. „Simt nevoia să mă exprim, nu pot pe o singură strofă.” Lora în versiunea solo înseamnă, în primul rând, maturizare: ea face regulile, ea își asumă rezultatele. E liberă să se exprime în toate strofele – un amestec de rock, hip hop, reggae, jazz, r’n b și orice i-ar mai plăcea ei. Nu vrea și nu poate să se limiteze la un singur stil: „Îmi place muzica. Cum să aleg între rock și soul?”
Înainte de Wassabi, pe când locuia în Galați, a fost timp de trei ani vocea trupei FM, cu care cânta un mix de rock, funk și jazz. („Dacă în adolescență n-ai avut o trupă rock, a trecut degeaba timpul pe lângă tine.”). Åži chiar dacă au apus vremurile în care se închidea în studioul-buncăr și făcea piese până uita de toate (printre altele, că e ziua ei), Laura n-a pierdut voluptatea compusului. Face versuri și linii melodice pentru ea și pentru alții (Mandinga, Adrian Enache). De obicei, pornește de la partea instrumentală – pentru albumul ei lucrează cu duoul de producători Agresiv și cu Moga (care acum, spre deosebire de vremurile Wassabi, trebuie să se muleze pe ideile ei). Ascultă piesa de câteva ori, începe să cânte „într-o limbă necunoscută de nimeni”, apoi ordonează și dă sens puzzle-ului de cuvinte. Sau pornește de la o emoție: după ce-a văzut filmul „Ray”, a pus mâinile pe pian și a compus o piesă cu care e sigură că va închide gura oricărui critic. Nici nu știe să cânte la pian, dar atunci „a intrat Ray Charles în mine.” Azi Laura e năpădită de Bob Marley. De dincolo de peretele de sticlă al cabinei de înregistrare o urmăresc băieții de la Agresiv – Miță butonează la calculator, Vlad stă pe canapea cu o chitară în brațe, pregătit să corecteze ritmul. După câteva versuri Laura se oprește din nou. Nu vrea să treacă la a doua jumătate a piesei până nu sună totul impecabil: „Asta e, trebuie să trag fără s` respir.”