De S. Stănescu
Cronica unei relații consumate prin sms
Eu n-aveam nici 17 ani. El aproape 28. Eu eram de 7 luni într-o relație, el de 4 ani cu aceeași fată.
Ne-am cunoscut cu un an înainte, la unul dintre posturile locale de televiziune, unde ajunsesem jumătate din curiozitate, jumătate pentru că mă plictiseam acasă. Am rămas să fac emisiuni pentru tineri – educație sexuală, baluri de boboci, tot tacâmul. El era operator, regizor și, la nevoie, reporter.
O vară și-o iarnă au trecut așa. Vorbeam, ne căutam, ne tachinam, și-atât. În primăvara următoare, în zonă au fost organizate mai multe competiții off-road, iar el era mai mereu pe teren cu concurenții. Am înlocuit plimbările de seară cu telefoane – eu în pat și el în vreun vârf de deal unde avea semnal. Îl așteptam să sune doar ca să-i spun că nu mi-e dor de el.
Telefoanelor li s-au adăugat sms-urile. Nu-mi amintesc când a spus primul „te iubesc”, cert e că amândurora ne plăcea să ne jucăm cu cuvintele. După ce s-a întors din munți ne-am sărutat – pe furiș, scurt, ca doi copii de 14 ani. Lucrurile au escaladat rapid în perioada următoare; pe mine m-au luat prin surprindere, dar el vorbea serios:
27.03.2002. 07:40. Neața, iubire! Scrie-mi ce, orice! Å¢i-am spus că te iubesc și că nu mai pot sta fără tine. Mă mulțumesc cu 2 cuvinte sau măcar cu o oră (la care vei veni).
17.04.2002. Ești mult prea complicată pentru mine. Eu îți spun că te iubesc și tu că sunt nebun; de fapt, ai mare dreptate, sunt atâtea diferențe între noi pe care nu le vedeam.
21.04.2002. 00:10. TE IUBESC! Ce ai tu de câștigat? Totul! Åži cel mai frumos e sentimentul acela minunat, pe care sunt sigur că îl cunoști, de a te ști iubită. Chiar îmi e dor de tine.
21.04.2002. 20:56. De ce nu răspunde iubirea la telefon? Nu mi-ai spus nici da, nici nu! Ce nu știi: 1. cum e să fii iubit? 2. să iubești? 3. pe nici unul? 1. look at you. 2. look at me. 3. too bad.
Ne-am plimbat și am băut multe sucuri din aprilie până în iulie. Lumea credea că suntem doar prieteni – până și noi credeam că suntem doar prieteni. Ne sărutam și ne țineam de mână pe ascuns, dar atât. Nici unul dintre noi nu renunțase la relația „oficială”. Îmi spunea în continuare că mă iubește și că „l-am vrăjit”, eu râdeam și îl acuzam de corupere de minori. Nimeni nu-mi mai spusese vreodată că mă iubește, așa că nu înțelegeam exact ce înseamnă. Nu suna periculos, n-aveam de ce mă teme și nici renunța.
În iulie am plecat cu părinții în vacanță prin țară. L-am sunat de multe ori în prima zi, să-i spun că mi-e dor de el, dar nimic. A doua zi pe la prânz a venit răspunsul:
22.07.2002. 15:11. Cu dorul, las-o mai moale, că nu mai ține! Cu vorbitul, ai dreptate, că de 5 luni asta facem și asta pentru că, din păcate, am văzut în tine mai mult decât sex.
22.07.2002. 15:15. If voiam asta nu pierdeam atâta timp. If ținea bine, if nu – nu. Dar pt tine nu eram decât cel cu care îți consumai centul și cu care îți umpleai puținul timp liber!
22.07.2002. 15:16. Ar fi fost păcat să treacă vara pe lângă mine așteptând… nici nu știu exact ce anume! Oricum, era o “relație” care nu putea duce decât aici. Problema era – când?
Nu făcusem sex și nici nu vorbisem despre asta. De ce să complicăm (oficializăm?) ceva ce era atât de comod pentru amândoi. N-am înțeles niciodată răbufnirea asta și de ce a trebuit să fiu departe ca ea să se producă. Aveam să aflu mai târziu că asta era modul lui de a rezolva situații complicate – prin sms.
L-am rugat doar să aștepte să vin acasă și să discutăm.
26.07.2002. 06:23. N-am mai putut să vorbesc. Îmi pare rău! O să mă revanșez, promit! Da, vreau. Pe pariu că mi-e mai dor mie de tine decât ți-e ție și te iubesc mai mult decât mă love u?
În doar o zi și jumătate de când plecasem, prietena lui se mutase la el. Cu arme și bagaje, pentru prima dată în patru ani, pentru că i-o ceruse el. După zece zile, s-a mutat înapoi la parinții ei. Venisem acasă. La scurt timp, și eu m-am despărțit de prietenul meu.
În următorii 5 ani am crescut împreună. Eu am dat
N-am făcut niciodată planuri. Cel puțin nu cu voce tare, iar de împărtășit nu le-am împărtășit nimănui. Åžtiam că nu are rost, că totul se poate termina oricând, că ai mei nu vor fi de acord ca eu să am o relație cu un tip cu 11 ani mai mare. Am sperat că se va muta la București cu mine, mai ales că în tot acest timp absolvise Facultatea de Cinematografie. Dar nu i-am cerut asta în mod explicit. M-am gândit că dacă vrea și mă vrea cu adevărat, se va muta din proprie inițiativă.
În ianuarie 2007, cât eram încă în facultate, am plecat la o bursă în Suedia pentru șase luni. De-abia după ce am schimbat trei avioane și m-am trezit uitându-mă în gol la nămeții de 1,5 m din fața geamului mi-am dat seama cât de departe suntem unul de altul. L-am sunat și mi-au dat lacrimile. Mai târziu, mi-a scris:
21/01/2007. Ce do, sufletul meu? Te-ai băgat la somn? Of, puiul meu, mi-e deja dor de u! Ce fac eu atât timp fără u? Mi-e groază să mă gândesc! TI mlt mlt de tot!
TI era prescurtarea noastră pentru „te iubesc”. I-am spus doar că o să fac în așa fel încât tot chinul meu acolo – și al lui, acasă – să merite. Nu știam ce să-i spun. Părea că nimic din ceea ce făceam acolo nu îl interesa: nici zecile de party-uri, nici filmul la care lucram, nici măcar excursia în Laponia. Avea impresia că îi fac în ciudă, iar mesajele lui începuseră să sune egoist.
26/01/2007. A trecut abia o săptămână și mai sunt 19! Ce fac io fără u?
M-am angajat imediat ce m-am întors în țară, așa că timpul nostru împreună a devenit și mai scurt. Îl voiam cu mine în București, dar el era în continuare acasă, prea comod ca să se mute. De la un punct, am început să simt că nu mai ținem pasul unul cu altul. Era ca și cum am fi alergat pe culoare separate. Poveștile lui mă plictiseau, telefonul zilnic de noapte bună devenise o povară. S-a întâmplat chiar să plec la mare doar cu prietenii și să îmi doresc ca el să nu mai vină. Cu toate astea, a mai trecut încă un an până să ne oprim din alergare.
Eu: 16/08/2008. 13.50. Pui, aș vrea să vorbim.
Se întâmpla după câteva săptămâni în care îi retezasem acid orice încercare de comunicare pentru ca nu aveam ce să-i spun, iar ce mi-ar fi putut zice el mie nu mă mai interesa. Încetase să-mi pese. Dar acum venisem acasă pentru un weekend și trebuia să-i pun capăt.
Eu: 16/08/2008. 23:31. Nu am fost în stare să îți spun când ne-am văzut… Te iubesc mult, dar cred că ar trebui să ne oprim aici. Simt că ne ținem unul pe altul pe loc. Am obosit să ne vedem atât de rar, să îmi doresc să fii cu mine și tu să nu fii. Te iubesc și vreau să-ți fie bine și o să te ajut oricând, dar nu mai pot să continuăm acum. Åžtiu că sunt lașă căi îți spun așa, dar nu am putut să îți spun în față. Te rog să mă ierți și să mă crezi că te iubesc.
El: 16/08/2008. 23.35. Åži eu te iubesc, dar îți respect alegerea! Mulțumesc pentru toți acești ani!
Eu: 16/08/2008. 23:44. Iartă-mă. Te iubesc.
A fost ultimul mesaj pe care ni l-am trimis. Le-am păstrat pe toate – aproape toate – ca să nu uit, ca să nu inventez cuvinte sau trăiri care n-au existat. La început m-au copleșit – câte dintre colegele mele de 17 ani primeau mesaje de amor de la bărbați? Cum să nu pastrez toate aceste dovezi? Apoi le-am salvat pentru că reușeau, oarecum, să suplinească prezența lui.
A trecut un an și trei relații ratate și uneori am impresia că suntem încă împreună. Mă gândesc să-l sun când mă cert cu șeful, să-l întreb cum funcționează nu știu ce program de editare sau să-i povestesc cum îmi caut mașina în parcare. Acelea sunt zilele, rare, în care le mai deschid și le mai citesc, chiar dacă nu-mi plac arsura din capul pieptului și nici lacrimile care îi urmează.
– S. Stănescu lucrează în televiziune.