Acest text va fi publicat de aniversarea noastră. Trebuie să precizez că nu e o aniversare monumentală – facem 29 luni –, doar că am păstrat obiceiul de a ni le număra, deși nu ne mai facem cadourile siropoase de la început, care azi atârnă mai toate pe frigider. Acest text miroase într-adevăr a cadou siropos de la o poștă și cel mai amuzant e că Lavinia n-are habar că îl scriu. Chiar acum, e la doi pași de mine, la calculatorul ei montat pe masa de bucătărie – aproape de geam ca să poată fuma – și se documentează pentru un material.
E aproape prânz și suntem încă în pijama, o chestie recurentă în garsoniera pe care o împărțim, o geografie familiară pe care o transformăm, în funcție de momentul zilei, din spațiu de lucru în cinematograf sau pat conjugal. Suntem un cuplu destul de casnic, ca să nu spun retras. Ne amuzăm făcând drumuri la piață, disecând glume din seriale americane, ocazional jucând Scrabble (mă cam bate) și editându-ne textele, aventură din care mai ieșim, când unul, când altul, cu egoul șifonat. Îi scriu acum nu doar ca să-i reamintesc că o iubesc; asta o știe, și i-o mai repet ocazional, să fiu sigur că nu uită.
Îi scriu pentru că avem noi o glumă cu durata relației: 29 de luni e un record absolut pentru ea, iar eu sunt la o lună de a-mi depăși cea mai lungă relație. (În teorie, am fost într-o relație care a durat ceva mai mult de 30 de luni. În practică, nu ne-am văzut deloc în ultimele trei.) Lavinia zicea recent că lucrurile vor deveni interesante când voi intra și eu, fără hartă, pe un teritoriu necunoscut.
Dar sunt pe un teritoriu necunoscut de când am cunoscut-o, acum mai bine de trei ani, într-o vacanță de vară făcută în România. Eram în America pe atunci și mă întorsesem ca să permit autorităților să mă treacă de pe o viză de student pe una de muncă. Geografia vieții mele era simplă și părea imuabilă: fac o vizită birocratică, iau viza care la un moment dat mă va transforma într-unul de-al lor și apoi mă întorc la familiaritatea coastei de est. Dar în cele trei luni, cele mai intense din viața mea, m-am confruntat zilnic cu motive de a mă întoarce în România: o efervescență culturală, un boom economic neașteptat, cancerul care o tortura pe mama și, cel mai neașteptat, Lavinia.
În octombrie 2006, cu câteva zile înainte să mă întorc în America, am scrijelit într-un carnețel o mică povestire despre ea. Mă simțeam ca subiecții unor studii cognitive, acuzați de cercetători că nu pot conștientiza o experiență dacă nu o înregistrează. Dar așa sunt eu, mai calculat – genul de om care-și măsoară teritoriul înainte să înceapă să construiască. Am scris atunci:
„Până în acea seară de iulie, când a apărut agitând nonșalant aerul din jurul ei, aveam mai multe certitudini decât presupuneri. Grăbită, se poticnea în propriul râs și mereu își dorea să spună ceva când era pe cale să-și aprindă țigara. În loc să scoată țigara neaprinsă din gură și să spună ce avea de spus, prefera să mormăie și să gesticuleze cu ambele mâini, pe care le rotea amețitor de la coate.
Avea, spunea ea, ochiul stâng verde și ochiul drept albastru – ambii păziți de o linie palidă de pistrui. Cred că am văzut-o machiată o singură dată, când și-a înlocuit blugii și tricoul care îi încadrau buricul, cu o fustă, un maieu și sandale. Când a apărut așa, la fel de exuberantă ca prima oară, o așteptam timid, mușcând cu degetele din mânecile de la sacou. Åžtia ca nimeni altcineva să ma facă să mă simt neîndemănatic.
Am petrecut puțin timp în jurul ei (spre deosebire de „cu ea”), țesând o relație ambiguă în care nu eram un cuplu, dar îmi imaginam cum ar fi dacă am fi fost. Am coabitat în două luni de „ce-ar fi dacă”, timp în care am înecat puținile certitudini într-o mulțime de presupuneri și proiecții. Era un ghemotoc de energie, o vitamină care dacă s-ar comercializa, ar elimina monotonia. Am dormit lângă ea de câteva ori după nopți de bătut barurile și străzile, iar dimineța am stat și am studiat-o în timp ce încerca să fure încă 10-20 de minute de somn. Părea să aibe pielea aspră, dar nu era niciodată așa la atingere. Alunecai ușor de pe sprânceana subțire în josul obrazului până la linia de semne de naștere, pe care o puteai trasa de la lobul urechii până în colțul stâng al buzei, iar de acolo până lângă nas. Când râdea, i se încrețea pielea în jurul buzelor, făcând o poartă în jurul gurii. Avea pistrui și în urechi, dar nu i-am observat decât la ușa trenului, când, pe picior de plecare,încercam să încarc în memorie fiecare centimentru din ea.”
Åžase luni mai târziu, m-am întors. Am devenit oficial un cuplu la nicio săptămână după ce a aterizat avionul.
Suntem un cuplu liniștit – cel puțin așa mi se pare când auzim poveștile celor din jurul nostru. Auzim de ei și ele care se ceartă în mijlocul străzii, trântesc obiecte, urlă, se acuză. De ea care îl sună pe el să-i reproșeze că nu i-a spus că merge să vadă meciul la un prieten. De el care are pe telefon poza unei foste iubite. Chiar stau oamenii în relații din-astea?
Nu că noi am fi fără conflicte. Doar că ale noastre se învârt în jurul ideii de muncă și faptului că munca asta mănâncă uneori din timpul pe care ar trebui să-l petrecem cu prietenii, văzând filme sau făcând sex. Din fericire, când ne certăm ține puțin și e un preludiu de calitate.
Suntem mândri de micile noastre plăceri; cred că ne-am construit lumea pe ele. Eu fac cafeaua dimineață, ea patul. Eu tai pepenele, ea face sandwich-urile. Eu prezint opțiuni pentru filme, ea alege. Nu știu dacă am câștiga vreodată unul din acele concursuri exhibiționiste care evaluează cunoștințele unui partener despre celălalt, pentru că ne-am căutat în ceva mai mare decât culoarea preferată (ei îi plac verdele și movul), animalul pe care și l-ar lua (cred că un câine) sau serialul pe care l-ar revedea la infinit (Seinfeld, sigur Seinfeld). Cred că am căutat să menținem o ciocnire permanentă între firile noastre diferite, una care să ne împingă înainte fără să ne îndepărteze, o călătorie de învățare, de înțelegere, de iubire, piperată pe ici-colo cu prosteală și, rar ce-i drept, bombăneli.
Când ne-am despărțit în acea dimineață de toamnă din 2006 eram convins că tocmai am bifat cel mai mare regret cu care voi trăi vreodată: că n-am lăsat-o prea aproape, pentru că nu știam cum se potrivește în geografia pe care mi-o construisem.
Că am regăsit-o acum 29 de luni a fost dovada că ea e singura geografie care contează.