M-am născut pe 21 septembrie 1993, într-un apartament de bloc de pe malul Mării Mediterane, dintr-o mama pincher și un tată foxterier. Am mai avut doi frați, dar am fost despărțiți repede și nu am mai luat niciodată legătura cu familia mea. Stăpâna mamei mele m-a dat cadou unei profesoare de balet excentrică tare, care m-a crescut alături de o gașca întreagă de câini și pisici până când a apărut Ea, fiica.
Era studentă în România – anul I la Drept – și venise în prima vacanță, acasă. Roșcată, cu parul lung, îmi aduc aminte și acum că era îmbrăcată în jeans și un pulover polo, negru. Vorbea foarte tare și repede, repede. Cum a intrat pe ușă și și-a lăsat bagajele, m-a luat în brațe și mama ei i-a spus: ,,Ea e cadoul de ziua ta, m-am gândit să-ți țină de urât”.
A fost dragoste la prima vedere. Pentru că sunt albă, mi-a spus Iris. Åži așa am zburat pentru prima dată cu avionul, și, de la 20 de grade în miez de ianuarie, am ajuns într-o țară extrem de friguroasă, la -10 grade, unde am făcut cunoștință cu zăpada. Era albă, și multă, o mare de zăpadă. Cu două haine groase pe mine tot simțeam frigul, așa că mi-am făcut repede o casă din papucii de blană ai noii mele stăpâne.
Am făcut pipi în casă pâna la 11 luni și rodeam doar sutiene și chiloți. Stăpâna mea zice că am personalitate, că nu mi-a plăcut niciodată să mă joc cu maimuțoi din cauciuc; mă enervează cumplit zgomotul infernal pe care îl scot. În schimb nu refuz niciodată o oră de Chopin și nu mă mai satur privind-o pe Ea dansând prin casă. Dansează la extreme, când e foarte tristă sau foarte fericită. Cu cât dă muzica mai tare, cu atât e mai nefericită.
Pentru că știu să țin un secret, nu am discutat niciodată despre asta, nici măcar cu Pongo, prietenul meu de la Muzeul George Călinescu. Îl știu pe Pongo de 9 ani, de când ne-am mutat aici ultima dată. E de vârsta mea, o corcitură simpatică și uriașă (am înțeles că lui George Călinescu îi plăceau mult câinii și el e un fel de mascotă a muzeului), cu care am avut chimie din prima clipă. Ne vedem o dată pe săptămână, când Madame Doina (care o ajută la menaj pe stăpâna mea) mă aduce în curtea muzeului. Ea stă la taclale cu ghida, iar noi doi ne jucăm sau mâncăm împreună.
Îmi amintesc de prima dată când am fost admirată de o vedetă autohtonă. Abia ajunsesem în România și stăpâna mea mă aducea în brațe de la clinica veterinară unde îmi făcuseră un vaccin. A oprit-o Oana Sârbu și i-a spus că are un cățeluș superb. Nu-mi mai încăpeam de fericire! Pe vremea aceea aveam urechile lipite de cap și semănam cu un Golden Retriever în miniatură. Acum urechile mele stau ca elicele unui elicopter.
Când aveam doar patru luni, am avut un accident nefericit care mi-a slăbit vederea. Un iubit violent de-al ei s-a enervat pentru că plângeam și m-a luat de ceafă, izbindu-mă de peretele garsonierei în care locuiam atunci. Am crezut că am murit și sunt în raiul cățeilor, dar de fapt eram la ea în brațe, care plângea și mă mângâia. Din cauza pierderii vederii am mușcat-o tare tare de nas câțiva ani mai târziu. Cred că aveam vreo doi ani și ceva și am făcut o lactație falsă. Plângeam de durere și ea s-a aplecat să vadă ce am. Nu știu ce mi-a venit, dar i-am apucat nasul cu furie și am strâns până când am simțit gustul sângelui și m-am speriat. Era sânge peste tot, iar ea țipa de durere. A fost o greșeală și când a plecat la spital ca să se opereze am stat nemișcată sub masa din sufragerie până a doua zi, când s-a întors. Nici măcar mâna nu am fost în stare să i-o ling, așa rușine mi-a fost.
De când suntem împreună ne-am mutat de 7 ori. Cea mai frumoasă perioadă din viața mea a fost în apartamentul din Luigi Cazzavillan. Doar eu, ea și două prietene de-ale ei care mai rămâneau peste noapte. Fără bărbați, doar distracție multă, petreceri, alint. Atunci m-am îndrăgostit și am șters-o de acasă o zi întreagă, în ajunul Crăciunului. Aveam doar 3 ani și un pic și mi-am pierdut capul după un golan de cartier, care trecuse pe la ecarisaj de vreo opt ori și a scăpat de fiecare dată întreg. Toți copiii din vecini m-au căutat. Mi-am luat vreo două peste fund după ce m-au găsit și peste o lună am fost castrată. N-am făcut pui niciodată.
Accidentul de mașină l-am avut la 6 ani, când locuiam pe bulevardul Dacia și ea era groaznic de îndrăgostită. Din nou garsonieră mare, aranjată foarte chic. La început mă enervau foarte tare, ea și noul iubit: se pupau toată ziua și făceau o gălăgie cumplită nopțile. A fost vina mea. Nu-mi plăcea în lesă și când un ciobănesc de pe trotuarul celălalt m-a chemat la joacă am țâșnit brusc pe ușa blocului. Nici acum nu știu cum am ajuns sub roțile unei mașini, dar m-a salvat iubitul, care i-a devenit ulterior soț. De atunci ne-am înțeles tres bien.
Chiar pot spune că-i simt puțin lipsa. S-au despărțit acum câteva luni și am auzit că nu se mai împacă. Am avut niște ani liniștiți împreună cu ei, poate cam monotoni. La noi la câini e mult mai dinamic totul; putem avea mai mulți parteneri într-o viață decât oamenii. Pot să spun o răutate? Mi-a plăcut perioada ei de lamentări după despărțire, pentru că se umpluse casa din nou: prietenii ei cei mai buni, mese gustoase (ea nu gătește, noroc cu o prietenă care adoră să pregătească tot felul de nebunii – cât a locuit aici am mâncat ficat de pui în unt cât pentru un an!) Mai sper să o văd din nou îndrăgostită. Îi stă bine.
Poate voi avea norocul să îmi aniversez cei 20 de ani. Cu o savarină cu multă frișcă, cum e ritualul. S-au întâmplat atâtea în acești ani și ea crede în continuare că eu dorm toată ziua. Nu știe că mă plimb prin toate camerele și îi adulmec lucrurile, că în lipsa ei dorm pe pernele din dormitor, că mai uit din când în când că el nu mai vine și-i las câte un os sub pernă. Că nu-mi place să fac baie, dar că-mi plac parfumurile ei. Că ador să o privesc cum se îmbracă în fiecare dimineață și cum se demachiază seara. Åži că îmi mai place mult și când mă ia în brațe și-mi spune: ,,O să trecem noi și peste asta, Iris”.
Noemi Revnic lucrează la Tabu, unde este PR & Events consultant