Era prietena mea cea mai bună. Vorbeam la telefon chiar și de 30 de ori pe zi. Dimineața înainte de cafea, o sunam și îi uram bună dimineața. Asta dacă nu o făcea ea înaintea mea. Înainte de culcare, la fel. Mi-a cunoscut toți iubiții, potențialii iubiți, admiratorii și toți prietenii. La petrecerile din casa mea, era în centrul atenției, iar prietenii mei îi povesteau tot. Era frumoasă și veselă și avea un râs pe care din păcate nu mi-l mai amintesc. Åžtia fiecare amănunt din viața mea și, cel mai important, știa mereu ce să-mi spună. În orice situație.
Nu știa să înoate, dar m-a ajutat să învăț să înot. Nu știa să meargă pe bicicletă, dar m-a ținut de șa cu stoicism. Când mi-am dat seama că cel pe care-l iubeam cu disperare nu mă poate face fericită, am plâns în brațele ei o după-amiază întreagă. Eram ca două boabe într-o păstaie, doar că ea era brunetă, cu ochi căprui ca ai lui Audrey Hepburn și cu pielea măslinie, iar eu blondă, cu pielea albă și ochii de culoarea vântului turbat, cum îmi spunea mereu.
Când am făcut 33 de ani, am primit o carte pe care cei care mi-au dăruit-o au scris: „… la 33 de ani Isus a murit pe cruce, este un an al schimbărilor”. Ceva în acest sens. Am râs. Mi s-a părut aiurea. Cam după o lună, mă întorceam acasă și înainte să intru în scara blocului, un gând mi-a rupt inima în două. Ce aș fi eu dacă Ea nu ar mai fi? Am simțit că mi se taie picioarele și m-am așezat pe gard. Mi-am spus că am înnebunit, cum altfel ar putea să apară un astfel de gând?
Semne erau, mi-am dat seama mult mai târziu.
Ne mai certam, ca toată lumea. Nu era de acord că nu vreau să mă mărit și nu vreau să fac un copil. Eram dezamăgită și obosită de căutarea bărbatului perfect. Îmi spunea mereu că nu văd nici la doi pași. O iubeam cu disperare, dar câteodată mi se părea că nu înțelege nimic din mine. Că sunt o străină pentru ea. Nu-i mai spusesem că o iubesc de mult, mi se părea că este suficient că o strâng în brațe. Sau că îi cumpăr ce își dorește. Sau că știu ce își dorește.
La o lună după ziua mea, am plecat în vacanță cu o prietenă, deși știam că își dorea să mergem împreună la Paris. Mi-am spus că mai avem timp, oricum în august este prea cald la Paris. Mergem în toamnă sau de Sărbători. Pe drum, m-a năpădit o tristețe fără motiv. Am sunat un prieten care mi-a spus să nu mai fiu tristă, că nu am niciun motiv, și să încerc să mă simt bine în vacanță pentru că nu pot să știu ce mă așteaptă la întoarcerea acasă. Am râs din nou. Dar i-am ascultat sfatul și m-am distrat ca niciodată.
Când m-am întors acasă, i-am povestit tot. I-am arătat poze, i-am adus cadouri. S-a bucurat, dar o simțeam schimbată. Poate faptul că nu ne-am văzut 10 zile m-a făcut să observ că devenise tristă și irascibilă. În fiecare zi mai mult. O deranja fumul de țigară, mai mult decât altă dată. Într-o doară i-am spus să meargă la medic. Surprinzător, m-a ascultat.
Îmi amintesc că era 13 noiembrie, era soare afară și am mers să o iau de la spital, și în mijlocul străzii s-a oprit și mi-a spus că o să moară. Am mers la mașină, am deschis portierele, am intrat și mi-am aprins o țigară. Mașina era murdară, mi-am prins haina în ușă, s-a murdărit și s-a rupt. Am stat amândouă în mașină, eu cu privirea ațintită pe șoseaua strălucind de soare și am început să vorbesc. Fără rost și fără noimă. Ea plângea, iar eu fumam și vorbeam.
Din ce mi-a spus medicul am înțeles că orice ar fi făcut ar fi fost inutil. Aflarea diagnosticului a fost ca o cădere în gol – metastază. Mai departe nu am mai auzit, localizare, cauze, nimic. Chiar și acum mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi știut. Mă întreba ce să facă, ce tratament, să îi spun eu. Nu am putut să fac asta, am lăsat-o pe ea să decidă. Poate am greșit.
Tratamentul l-a făcut în cel mai groaznic spital din lume, iar acolo, pe patul cu pătura verde și pereți albaștri sau invers, am văzut-o mică și neajutorată, cerându-mi ajutorul din privire. Au năvălit peste mine toate cuvintele pe care nu i le mai spusesem de mult. Iubirea pentru ea am simțit-o brusc în fiecare celulă a corpului meu. Aș fi făcut orice, mi-aș fi scos un plămân, atunci, pe loc, doar să o văd zâmbind. Era iubita mea, dragostea mea, viața mea. Au urmat 3 luni de groază, 3 luni de purificare, 3 luni de iubire disperată, 3 luni în care am reînvățat să iubesc. Cu cuvinte, gesturi, mângâieri, priviri, tăceri.
Pe 1 martie 2004 era soare și i-am cumpărat ghiocei. Åžtiam că-i plac mult. Am ajuns la spital. Dormea. Am stat toată ziua cu ea. M-am întins în pat, lângă ea, i-am luat mâinile, i le-am sărutat. Am mângâiat-o așa cum mă învățase. I-am spus că o să mă străduiesc să fiu fericită. Că nu o să las nimic să mă întristeze. I-am spus că o să mă mărit și o să fac un copil. Apoi am ieșit din salon și am plecat acasă. Mi-am dat seama că cea mai sinceră dovadă de dragoste este să o las pe ea să plece în liniște.
Acasă, m-am așezat pe canapea, mi-am aprins o țigară și am așteptat. Peste jumătate de oră m-a sunat vărul meu. Se sfârșise. Prietena mea, iubita mea, dragostea mea, mama mea plecase. Dar nu înainte de a ști cât o iubesc. Până la cer și înapoi. Câteodată, știu că îmi veghează somnul pentru că mă trezesc brusc și-mi este foarte frig. Nu poate să vină decât când dorm, așa că pleacă în grabă și răscolește aerul din jurul ei.
Câteodată îi simt parfumul și asta mă face să nu mă mai simt copilul nimănui.
Soțul meu îmi spune lucruri pe care doar mama le spunea și le spune la fel, pe același ton, semn că ea încă vorbește cu mine. Când fetița mea avea 2-3 luni zâmbea în somn și gângurea uitându-se la perete ca la o persoană. O priveam cum purta conversații întregi, pe limba ei, cu umbrele de pe perete. Când a mai crescut, îmi spunea că noaptea a venit un îngeraș lângă pătuțul ei.
Acum câteva zile, se dădea în leagăn cu ochii închiși și mi-a spus că a atins-o cineva pe picioruș. Poate părea ciudat, dar toate aceste momente pentru mine sunt mici fericiri, așa le numesc. Iar toate la un loc îmi confirmă faptul că mama este fericită acolo unde e și că este mândră că mi-am ținut toate promisiunile pe care i le-am făcut.
Liliana Ionescu este beauty editor la Tabu.