Înainte să înceapă să cânte, Luiza Zan pare o fetiță timidă printre oameni mari. Alunecă prin spațiul strâmt dintre scaune ca o patinatoare grațioasă și salută spectatorii adunați în jurul meselor rotunde. Îi privește în ochi și le vorbește rar, cu voce molcomă, de parcă vorbele i-ar fi continuarea firească a gândurilor. N-are mai mult de 1,60 m și arată firavă în blugii evazați și vesta strâmtă, tot de blugi, gata să-i alunece de pe corp. Deasupra, o geacă albă din material textil, cu fermoarul tras până sub sâni, o învelește parcă în hârtie creponată.
Luiza are 28 de ani și cântă jazz. Trăiește pentru muzică, o simte în fiecare moleculă din corp. A crescut într-o familie de muzicieni, care a încurajat-o de mică să cânte. La patru ani a câștigat primul concurs, „din ăla de Åžoimii Patriei”, unde a interpretat piesa „Frunzuliță d’alior”, inspirată din folclorul românesc.
A făcut {coala de muzică, Liceul de muzică, apoi a dat la Conservator. Luiza a devenit cunoscută în 2004, când a câștigat premiul I la Cerbul de Aur, cântând aceeași piesă din copilărie, „Frunzuliță d’alior”, de data asta alături de trupa Slang. Se adunaseră cu doar o lună înainte și au vrut să cânte ceva cu iz românesc. Luiza le-a propus piesa: „o știu și-mi place, faceți voi ce vreți cu ea”. În timp ce trupa aranja orchestrația, ea a cules premiul II la Festivalul de Jazz de la Montreux, Elveția. La o săptămână după, a luat și premiul la Cerb. Din Slang n-au mai rămas acum decât Luiza și Jimi, care cântă la chitară. Li s-a alăturat și Eddie Neumann la saxofon și timp de aproape un an – până n vara asta – au avut concerte săptămânale într-o cafenea bucureșteană.
Pe scenă, Luiza se transformă. Bretonul scurt și șuvițele care cad spre bărbie îi dau un aer rebel. Cântă cu forță, făcând salturi spectaculoase de la sunete joase la înalte. Å¢ine aproape tot timpul ochii închiși. Nu mai rostește doar gândurile ei, ci și pe ale instrumentiștilor care o acompaniază, ale jazzmanilor ale căror piese le cântă și ale spectatorilor care privesc în gol, cu mâna la tâmplă, adânciți în fotoliile maro și crem. Cineva bate ritmul cu piciorul în masă în timp ce saxofonul se tânguie sau duduie alert, iar chitara zbârnâie funky. Din când în când, Luiza deschide ochii și zâmbește ștrengărește. Se simte bine și publicul zâmbește cu ea. Luiza crede că muzica trebuie să fie personală. „Nu se explică, ci se cântă și se ascultă, iar cine o înțelege, o înțelege. Cine nu, nu”. Alături de Eddie, lucrează acum la un album de jazz electronic cu atmosferă de poveste pe care-l vor numi „ZNE”. Din toamna trecută e profesoară de jazz vocal pentru studenții de la Conservator cărora se bucură să le împărtășească lucruri din experiența proprie. Åži mai tare se bucură de poveștile pe care le-a surpris în cafenea: cea a domnului cu barbă și tricou roșu care a venit să-o vadă în fiecare joi, cea a fetei care i-a mulțumit că a vindecat-o de insomnii sau a cuplului care s-a cunoscut în urmă cu trei luni la unul dintre concerte și se căsătorește vara asta.
Pe Luiza o puteți asculta AICI!
2 comentarii