Fiecare generaţie de actori are câte o prezenţă feminină care sparge tiparele legate de look ale industriei şi domină prin talent toate frumuseţile impecabile din jur. În cazul nostru, această actriţă este Luminiţa Gheorghiu. N-am reuşit s-o prind după fenomenalul rol din Poziţia copilului, dar mi s-a întâmplat după premiera noului film al lui Stere Gulea, Sunt o babă comunistă.
Apropo de examenul de admitere, aţi spus într-un interviu că vi s-a reproşat „fizicul neconcludent”. Cum aţi trăit asta?
Nu m-a deranjat. Aveam şi eu oglindă la mama acasă. Nu m-am gândit nici o clipă că „fizicul concludent” era obligatoriu. Erau atâţia mari actori, impresionanţi ca talent, al căror fizic nu avea importanţă. Treptat, l-am şi făcut pe Moni Ghelerter, profesorul care spusese asta, şi care avea numai frumuseţi în clasă, să mă îndrăgească. Gândeşte-te că, pe atunci, anul II era eliminatoriu. Dacă, într-un an, nu convingeai în privinţa calităţilor tale interpretative, erai dat afară din şcoală.
Aţi reacţionat atât de detaşat şi cu atâta umor, chiar şi la 18 – 19 ani?
N-am privit-o ca pe o dramă, nici atunci. M-a mirat, apoi am luat-o ca pe o provocare: trebuia să fiu de trei ori mai bună decât ceilalţi. Pe profesorul meu de an, Ion Cojar, nu l-a preocupat nici o clipă lucrul ăsta. M-a iubit foarte mult şi a crezut în mine. Şi regizoarea Ileana Cârstea, care m-a pregătit pentru institut, a avut o încredere uriaşă în mine. Lucrul ăsta a funcţionat ca o terapie. Pe scurt, am decis să nu mă preocupe lucrul ăsta. Am avut o asemenea bucurie de viaţă şi o dragoste faţă de profesia asta, încât am compensat. Deşi, recunosc. Am avut momente în care mi-am zis: ”Dumnezeule. Dacă tot mi-ai dat dragostea pentru meseria asta, nu-mi puteai da tot?” Şi Dumnezeu a zis: „Nu. Ţi-am dat ceva mai important decât fizicul. Te iubesc eu.”
După facultate, aţi fost repartizată la Botoşani. N-a fost dificil pentru o fată finuţă de capitală să se ducă într-o regiune mai degrabă arhaică, din multe puncte de vedere?
Nu zic c-a fost simplu. Dar eu mă dusesem cu treabă, nu aveam prea mult timp de plimbări. Voiam să lucrez cu Marietta Sadova – şi asta am făcut. Poate, în alt teatru, nu aş fi avut prilejul să joc roluri principale în piese ca Profesiunea doamnei Warren sau Omul care aduce ploaia. E important să lucrezi. Nu te poţi da şofer, dacă n-ai condus. Iar la Piatra-Neamţ, de exemplu, era o nebunie. Oraşul ăla e superb. M-aş muta mâine acolo!
Versiunea completă a interviului, în TABU, nr. 122, acum la toate punctele de difuzare a presei.
Foto: Mediapro Pictures.