Nu îmi mai amintesc cum o cheamă, dar îmi amintesc că atunci când a fost întrebată dacă nu vine la masă, a zis cu nonșalanță că ea nu are de gând să redevină balena de 55 de kilograme de acum câteva luni. Cred că ne-am simțit toate cam prost, mai ales că eram în faza aceea din liceu în care te trezești brusc cu pulpe, fund și sâni. Sper că acum e sănătoasă, pentru că atunci a fost prima și ultima oară când am văzut-o.
Au mai trecut niște ani și în jurul nostru a început să se vorbească din ce în ce mai des de anorexie, iar numărul celor care suferă de această afecțiune este în creștere în România. Statisticile spun că procentul celor care suferă de tulburări de alimentație este mai mic în Europa Centrală și de Est decât în restul țărilor dezvoltate, unde, din nefericire, este în creștere.
Un studiu realizat acum zece ani în SUA arăta că adolescentelor le era mai frică că ar putea deveni supraponderale decât că ar putea să aibă cancer, să-și piardă părinții sau să izbucnească un război nuclear. 90% dintre persoanele afectate de anorexie în lume sunt femei, cele mai multe dintre ele cu vârste cuprinse între 15 și 19 ani. 1 din 10 femei anorexice moare din cauza lipsei de hrană, de inimă sau altă complicație medicală din cauza înfometării.
1,65 m și 32 de kg
Fotograful Oliviero Toscani – cel care a făcut campaniile controversate pentru Benetton, șocând publicul cu fotografia unui bolnav de SIDA în agonie, sau pozând hainele îmbibate de sânge ale unui soldat ucis în Bosnia – a lansat, toamna trecută, o campanie pentru o firmă italiană de haine care o avea în centru pe Isabelle Caro, o actriță din Marsilia care suferea de anorexie de la 13 ani. Pozele sunt șocante.
Atât de șocante încât, în Italia, apariția lor a fost parțial interzisă, deși a fost realizată cu sprijinul Ministerului Italian al Sănătății. Isabelle avea 32 de kilograme când s-au realizat fotografiile, dar a mărturisit că avusese și 25 de kilograme. Dar, mai șocant de atât este că principala critică care a fost adusă campaniei este că oferă un model celor afectați de anorexie. Publicul a aplaudat fotografiile, medicii le-au blamat.
„Fetele ar putea vedea în Isabelle un model. Să fie invidioase că a ajuns în paginile revistelor și să vrea să fie ca ea.“, a spus Fabiola de Clercq, medic și președinte al unei asociații care se ocupă de anorexie și bulimie. „Aceste imagini șocante pot sta la baza unor discuții utile în public, dar îi pot incita pe unii la comportamente autodistructive.“ Isabelle a devenit faimoasă în urma acestei campanii. Dar nu asta a fost intenția lui Toscani. „Este groaznic ce se întâmplă. Isabelle este pe cale să devină o starletă, mass-media este pe cale să o glorifice și, implicit, să glorifice anorexia.
Este exact invers față de ce ne-am dorit să obținem cu această campanie“, a spus Toscani. Anorexicele și-ar putea găsi inspirația în fotografiile cu Isabelle pentru că cele din grupurile „pro-ana“ folosesc adesea imagini pentru „thinspiration“ în care apar femei foarte slabe, scheletice, pentru a se motiva în lupta lor pentru slăbit. Modelul lor de frumusețe este un trup care își dezvăluie fiecare os. Iar pentru frumusețe trebuie să lupți.
O boală perfidă
M.N. povestește: „Am fost la un pas de anorexie. Am început cu un regim sever când aveam 17 ani și mi se părea că sunt grasă. De fapt, nici nu știu dacă mă consi- deram grasă, mai degrabă voiam să fiu slabă și mi se părea că nu mă împiedică decât voința. Mi-am propus să nu mănânc mai mult de 800 de kcal pe zi. După o lună, am trecut la 300 de kcal și mă simțeam genial. O zi pe săptămână nu beam decât ceai gol.
Eram suplă, primeam complimente și rareori îmi era cu adevărat foame. Nu știam prea multe despre anorexie, nu aveam Internet atunci (se întâmpla în 1999), făceam ce mă tăia capul ca să mă simt bine. Mama mea era îngrijorată că nu mănânc, dar dimineața murdăream o farfurie și făceam firimituri de pâine pe masă ca ea să creadă că țin o dietă Åži că nu mănânc în a doua parte a zilei. Trăiam cu câteva pliculețe de capuccino pe zi. și făceam sport.
Alergam o oră-două dimineața și o oră-două seara. Faza cu 300 de kcal pe zi a durat cam șase luni. Slăbisem în total 17 kilograme și intrasem într-o stare destul de bizară. Nu voiam să mai slăbesc, dar nu voiam nici să mănânc. Nici nu mai suportam să simt mâncare în stomac. Într-o zi, după ce m-am întors de la jogging, a început să mă doară un șold destul de tare și pentru că n-am scăpat de mama, a trebuit să merg forțat la medic. Mi-au făcut niște analize, mi-a ieșit glicemia mult sub limita normală și aveam mare lipsă de calciu.
Am fost dusă la un nutriționist care mi-a explicat ce urma să mi se întâmple în continuare: să mi se exfolieze și să îmi cadă unghiile (deja mi se exfoliau ușor, dar îmi dădeam cu lac în multe straturi ca să nu se observe), să am probleme cu dinții, să îmi cadă părul, să încep să am dureri puternice de mușchi și de stomac, să am tahicardie, să nu mai pot rămâne însărcinată. M-a speriat groaznic. Eu nu voiam decât să fiu suplă, la urma urmei. Nu mi-a zis nimeni nimic atunci de toată componenta psihologică.
Am citit eu apoi că unele fete devin anorexice pentru că nu suportă să devină femei, vor să rămână cu corp de fetițe. Am citit și că e o chestiune de încredere, dacă reușești să nu mănânci, simți că-ți controlezi viața și că ești puternică. Cred că nu astea au fost motivele mele. Cred că voiam să fiu slabă și mi s-a părut că așa e cel mai simplu. Åži a fost suficient să fiu mai autocritică pentru a avea pretenții mari de la mine. Am făcut injecții cu calciu o perioadă și am început să mănânc. M-am refăcut complet, iar acum am constant 65 de kilograme.
Dar m-aș panica groaznic dacă aș avea o fiică la care să văd aceleași simptome ca ale mele. Eu am fost la limita anorexiei și de-abia după ce am evadat de-acolo, mi-am dat seama cât de periculos a fost.“ Dar nu toate cazurile sunt cu final fericit. Acum două luni, în Marea Britanie a murit de anorexie Rosemary Pope, o profesoară universitară în vârstă de 49 de ani, cu doctorat în psihologie. Anorexia este o boală perfidă, cu atât mai mult cu cât este tratată ca un stil de viață de către cei afectați de ea. Greu de înțeles pentru cei cărora pozele cu Isabelle le par șocante și deloc inspiraționale.