După ce, în 2005, a debutat în forţă cu Romanul românesc pervers, o carte mult mai interesantă decât ar sugera titlul, Kiki Vasilescu revine la trucul său literar preferat, şi anume exploatarea întru plăcere proprie a eroilor unor prozatori români consacraţi, în noua sa carte, Marele Băiat de Cartier.
O carte pe care am citit-o cu sentimente amestecate, trebuie să recunosc. Pe de o parte, autorul are condei, ştie să creeze şi să menţină suspansul şi, cel puţin partea de pamflet, persiflarea sclipitoare a parvenitismului în toate formele sale îi iese de minune. Filosoful care constată cu tristeţe că numai ciumecii parvin în viaţă, în timp ce intelectualii mor de foame, şi se infiltrează ca fals reporter la fictiva Curte a Marelui Băiat de Cartier unde e jefuit fără scrupule şi supus tuturor mânăriilor aferente subspeciei umane care populează imensul palat construit pe un teren viran – e o propunere excelentă. Şi se şi susţine fabulos pe primele 150 de pagini din 220. Cu răsturnări de situaţie interesante, care justifică suspension of disbelief. Pe mine, cititor, m-ai fi putut plimba mult şi bine prin Curtea de Cartier şi să-mi mai prezinţi personaje de acolo, poveştile lor de viaţă şi raporturile dintre ele. Puteai clădi un pamflet monumental, de talia Principelui lui Machiavelli. N-am înţeles nici până în clipa asta de ce a trebuit să părăsim Curtea de Cartier şi să nu savurăm după pofta inimii neo-snobismul mârlănesc de acolo – excelent capturat, perfect disecat şi fabulos de bine pus în ramă. Mai mergeau minim 400 de pagini numai pe acest subiect. Ardelenii mei au un termen pentru lucrurile făcute precipitat şi la minimă rezistenţă: “fuşereală”.
OK, am abandonat vaca pe jumătate mulsă şi am făcut cunoştinţă cu Silvia, sora eroului, alt persona j extrem de promiţător, un fel de Oana Roman sărăcită şi reîmbogăţită, supraponderală şi împopoţonată. Alt nucleu narativ excepţional. Actual, generos, plin de potenţial. Aş fi stat alte 200 de pagini să urmăresc tentativele jalnice ale scorpiei grase să se dea bunăciune.
Dar, nu. Autorul nostru o lasă pe Silvia la jumătatea fabuloşeniei sale ridicol-malefice. Pentru ce? veţi întreba. Pentru ceva foarte, foarte dezamăgitor, vă voi răspunde eu. Pentru a apela la aceeaşi şmecherie ca acum opt ani, pentru a duce o intrigă ofertantă şi nişte personaje excelent conturate într-o aberaţie de genul Codul lui Da Vinci meets Teoria Conspiraţiei Volumul 334456, that has already met Corneliu Vadim Tudor pe pastile. Numai că de data asta, materialul nu e Craii de Curtea Veche, ci Cel mai iubit dintre pământeni al lui Marin Preda. Mie, una, se pare un mod destul de trist de a-ţi fura singur căciula.
Ce ne rezervă viitoarea ta carte, dragă Kiki? Dă-mi voie să ghicesc. Un sequel fantezist la Enigma Otilei, de unde o să aflăm că de fapt moş Costache era Ceauşescu şi Otilia, un Paul Goma – femeie, persecutat fără milă de clanul hrăpăreţ?