Se intampla cateodata sa apara pe marile ecrane, mai ales dinspre zona britanica, proiecte construite cu toate datele unui film de televiziune. Si nu e nimic rau in asta, pana la un punct. Obisnuiti cu evidentul televiziunii, majoritatea ne simtim ca la noi acasa cand numarul de sinapse obligatoriu nu sare de limita celui impus de urmarirea jurnalului meteo. Din pacate, Made in Dagenham se dovedeste un exemplu elocvent.
Pornind de la evenimentele din vara lui 1968, cand muncitoarele de la fabrica Ford Dagenham au protestat impotriva remunerarii discriminatorii pe criterii sexiste, William Ivory ( cunoscut pentru munca sa de scenarist de seriale TV) pastreaza cateva din elementele cheie / referintele istorice si, pe autenticul confirmat al backgroundului, arunca un personaj principal feminin fictional, Rita O’Grady / Sally Hawkins, capabil sa ne faca sa empatizam cu femeia si conditia ei nefericita din anii ’60.
De la inaltimea valorilor lui 2011, foarte multe din doleantele personajelor feminine ale filmului par astazi normale.
Poate suna a truism, dar nu aceeasi era situatia in urma cu 40 de ani iar unul din meritele lui Made in Dagenham consta in a o afirma inca o data, intr-un mod destul de delicat si corect mai cu toata lumea – Rita are un sot care o sustine ( cu mici sincope, cat sa mai poata fi inserate concluzii scenaristic-moralizatoare), prietene care o aproba pentru curajul ei, un sef care o vrea invingatoare in lupta cu patronatul, doar pentru ca si sefii au o mama) etc. Personajele semi-negative sunt foarte putin individualizate, ca si cum a fi rau/ nedrept este prea deranjant pentru spiritul si culorile saptezecist-pastelate ale filmului.
Daca Sally Hawkins se achita cu brio si voce convingator-tremurata de sarcina de femeie care cam duce filmul in spate, regizorul Nigel Cole, bazandu-se probabil pe soliditatea subiectului si a distributiei ( pe langa Hawkins mai apar si Bob Hoskins, Geraldine James, Miranda Richardson, Rosamund Pike) este cam lenes si neinventiv. Mise-en-scena este banala, personajele intrand in cadru si declamand static ca la teatru TV, iar camera este intr-o continua si nejustificata deplasare, incercand sa suplineasca diverse goluri, de dialog ori actiune.
Culorile, costumele, decorurile, muzica, toate prezinta sfarsitul anilor ’70 cu exuberanta unui videoclip vintage, constituindu-se intr-o afirmare coerenta a usuratatii abordarii. O singura bresa apare in toata aceasta poveste de succes – sinuciderea barbatului lui Connie / Geraldine James, marcat de cel de-al doilea razboi mondial pana in punctul in care nu mai este decat o povara, un copil incapabil sa accepte ca femeia de langa el ar putea fi si altceva decat un surogat de mama. Momentul de profunzime, tratat previzibil pana la jenant, trece insa repede si fara dureri de cap.