Din momentul în care citesc scenariul, îmi vin o mulțime de idei în minte și parcă intuiesc personajul pe m`sur` ce îl descopăr. Cel mai mult mă concentrez pe relațiile pe care le are cu celelalte personaje și – în funcție de cum este descris – știu cam cu cine am de-a face.
„Caietul” meu de lucru pentru un personaj începe cu niște scheme, apoi cu explicațiile din DEX ale multor cuvinte pe care credeam că le știu și cu detalii pentru care inventez pagini întregi. „Caietul” e, de fapt, un folder în laptop. Sunt dependentă de Internet – acolo găsesc toate informațiile de care am nevoie și simt că se întâmplă mereu ceva live. În DEX caut atât cuvintele atribuite personajului meu, cât și cele din scenele în care trăiește. Astfel îmi amintesc, sau descopăr fascinată, sensuri.
Poate personajul meu a mers o singură dată la Roma sau Chișinău, dar la un moment dat poate să aibă un sens foarte mare pentru o anumită nuanță a unui moment din film. E multă matematică și analiză la mijloc înainte de-a ajunge pe platoul de filmare, dar când sunt acolo ne cunoaștem foarte bine și trăim împreună; eu mă lupt pentru binele lui. Muncesc mult înainte ca să fiu sigură de tot ceea ce este personajul și de ce se întâmplă cu el pe parcurs. Am foarte mare atenție să îl „vând” în ansamblul filmului și îmi creez din această cușcă a personajului scris și a cerințelor regizorului, un spațiu infinit în care personajul meu poate să fie și să trăiască ce vrea el. Nu îmi e teamă de nimic. Dacă știu perfect datele personajului pot merge cu el oriunde. În definitiv, e și el e un om și dacă greșește sau se simte penibil e normal, pentru că și nouă ni se întâmplă asemeni.
Dacă ești fascinat de personajul pe care l-ai acceptat, trebuie să fii nebun să nu experimentezi totul cu el. Plus că eu m` lupt ca un câine ca totul să fie la maximul potențialului meu și în timp și cu experiență, rezultatele apar.
De cele mai multe ori se întâmplă să nu fiu de acord cu personajul. Dar șansa e că oricât de rău ar fi, încerc să îl umanizez. (Poate doar personajele care se cred Dumnezeu ar fi cele pe care nu aș accepta să le joc.) Cel mai bun exemplu este, ca personaj, o femeie care era îndragostită de un bărbat însurat și finalizează prin a trăi o poveste de dragoste cu un preot catolic.
Încă nu am făcut filmul, dar numai ideea că trebuie sa trăiesc partea curată a unei astfel de persoane e o mare miză. Îmi place să mă autoeduc și mă las chinuită de pasiunea de a descoperi motivele pentru care cineva alege diferit de cum cred eu că este corect. Åži astfel devin mai tolerantă și ascult mai mult.
De exemplu, ca să joc prostituata din „Pescuit Sportiv”, am f`cut pașii tehici pe care i-am descris mai sus – pe care îi aplic de fiecare dată – și am adunat la ei zilele petrecute în fața vitrinelor din Red Light District. În plus, m-am stresat cumplit să nu joc prea mult și am avut încredere în regizor.
Nu știu dacă se poate vorbi de o rutină în pregătirea unui rol de lung-metraj, dar fac următoarele: încep să caut pe străzi pe cineva ca mine, îmi tai unghiile scurt, ca să folosesc mai bine tastatura, vorbesc cu regizorul foarte mult și citesc scenariul de cel puțin 10 ori. Dacă ai noroc să știi din timp despre proiect, îți ia câteva luni. Dacă nu, îl inventezi pe loc. De aceea ai nevoie să fii mereu pregătit. În această profesie nu știi când ți se cere să te dai peste cap și tu trebuie să poți la orice oră. Deseori personajele mă lasă să explorez lucruri pe care le țin în mine.
Multe au văzut spectatorii pe care altfel nici nu le-aș fi arătat. Spre exemplu, pot să povestesc două situații care s-au petrecut într-o producție de televiziune. Filmam la „Vocea inimii” de pe Antena 1 și înainte de filmări mă despărțisem de prieten. Faptul că în film personajul meu era veșnic îndrăgostit și primea foarte multă dragoste m-a ajutat să nu mai sufăr. Cel de-al doilea exemplu este unul mai trist. Filmam înmormântarea unui personaj care fusese ucis. Eu v`zusem asta și acum trebuia să joc o secvență în care apărea o știre la televizor și se spunea c` s-a sinucis. Replica mea era: „L-au omorât, mă. L-au omorât”. Cu câteva minute înainte aflasem că murise Cristi Nemescu. Nimeni nu a știut cât adevăr era în sufletul meu când am spus acea replică.
Mă întreba cineva ieri care este lucrul care mă pasionează. Ador să analizez reacțiile oamenilor să văd ce se întâmplă cu ei și în final să le fur ce au mai bun ca să le pun în filme. Le ofer mult` dragoste și atenție, dar le și iau cele mai importante mișcări, lipse de reacții sau gusturi pe care le au. Totul e un schimb. —– Cel mai recent film al Mariei Dinulescu este „Pescuit Sportiv”.