Bancul era așa: în timpul vizitei lui Nixon la București, Ceaușescu se laudă că metroul bucureștean vine la cel mult 2-3 minute. Ajunși în stație, metroul întârzie. Trec cinci minute, trec zece, trece un sfert de oră, metroul nu vine și Ceaușescu explodează: „Ce să zic, parcă voi nu i-ați linșat pe negri!” Adevărul istoric e că Nixon a vizitat Bucureștiul cu zece ani înainte ca metroul să fie construit, dar bancul are haz pentru că spune ceva despre noi și felul nostru de a argumenta.
Ne place să fim Gică-contra. Confruntați cu o idee nouă, cei mai mulți reacționăm prompt: „n-o să meargă.” Apoi depunem un efort considerabil ca să demonstrăm de ce; în niciun caz ca să descoperim cum ar putea să meargă. Când, în ciuda criticilor, ideea se dovedește viabilă, declarăm recurs în anulare: „Poate să meargă, dar nu merge cum trebuie!”. În slujba acestui „cum trebuie” suntem în stare să angajăm retorica bancului cu pricina, pe cât de ingenioasă, pe atât de irelevantă: o fi capitalismul american mai eficient decât socialismul de Dâmbovița, dar să nu uităm cine-i linșa pe negri.
Ceva similar s-a întâmplat cu ecologia în România. Organizațiile de protecția mediului și oamenii pasionați de natură există și activează de mai bine de un deceniu. Programul Dunăre-Carpați al WWF, Societatea Ornitologică Română, Terra Mileniul III, Mare Nostrum n-au apărut de ieri, de azi. Dar abia în ultimii ani, câteva organizații au transformat ecologia în subiect de presă, au implicat vedete, au făcut spectacol și au vorbit pe înțelesul jurnaliștilor. Într-un cuvânt, au tabloidizat ecologia. Nu mă feresc de cuvânt, pentru că exact despre asta a fost vorba.
Într-o țară în care puțini mai citesc cărți, nu poți spera să faci educația maselor în librării și biblioteci. Dar ca în orice proces de tabloidizare, au existat excese. Unele vedete au îmbrăcat haina grijii pentru mediu doar atât cât a stat aprins beculețul camerei, unele gesturi au fost prea teatrale, unele mesaje aproape denaturate prin simplificare. Nu fac apologia acestor excese, dar nici n-am să-mi pierd vremea arătându-le cu degetul. În ciuda acestor neajunsuri, campania care și-a propus să facă din ecologie o preocupare națională și-a atins ținta: astăzi, doar 8 la sută dintre români se declară „eco-indiferenți”, conform ultimului Barometru publicat de Terra Mileniul III.
Las acum deoparte campania publică și mă întorc la cei pe care îi consider ecologiștii adevărați, cei pe care media nu i-a băgat niciodată cu adevărat în seamă. În toată această vreme, organizațiile de mediu au dezvoltat proiecte de conservare, de monitorizare sau de reconstrucție ecologică, voluntarii au plantat sute de mii de puieți și au strâns zeci de tone de gunoaie, oamenii simpli au început să meargă cu bicicleta, să folosească becuri economice, să colecteze selectiv gunoaiele și să nu mai ia pungi de plastic de la supermarket.
Cu alte cuvinte, lumea și-a văzut de treabă. Dacă veți deschide bine ochii (și veți închide pentru o clipă televizoarele), îi veți vedea pe acești oameni printre voi. Nu poartă neapărat tricouri branduite, dar se disting printr-un număr de gesturi responsabile, multe dintre ele mici, rutiniere și greu de observat la prima vedere. Imaginați-vă, însă, efectul acestor gesturi când vor fi multiplicate de milioane de ori și aduceți-vă aminte că secretul oricărei schimbări este răbdarea: nu degeaba spun chinezii că drumul de o mie de Li începe cu primul pas. Ecologiștii despre care vorbesc sunt cei care, după vorba lui Gandhi, încearcă în fiecare zi să fie schimbarea pe care vor s-o vadă în jur. Pentru ei, ecologia e de mult o idee „care merge”. Era firesc ca în jurul lor să apară și cei care țin să le arate cu tot dinadinsul că ea nu merge totuși „cum trebuie”. Argumentul începe cu o concesie de genul „Sigur că nu e rău să te preocupe starea mediului” și continuă pe o linie, cel puțin pentru mine, halucinantă, „dar treaba asta cu ecologia e mai mult o modă” sau „nu asta e cea mai gravă problemă acum în România” sau „și pe vremea comunismului ne obligau să fim ecologiști, când ne scoteau la muncă patriotică” sau „am văzut eu cât de eco sunt vedetele astea”, ca și cum vreuna dintre aceste circumstanțe ar schimba cu ceva adevărul enunțului de la care s-a pornit: nu e rău să te preocupe starea mediului. Cel mai bizar argument împotriva ecologiștilor l-am găsit la Andrei Pleșu, care, într-o conferință, făcea următorul comentariu: „adevărul e că e mult mai simpatic să te ocupi de ecologie, decât să înveți la latină sau să te chinui cu materiile curente ale liceului.” Nici până azi n-am înțeles ce treabă are latina cu ecologia, dar vreau totuși să spun ceva în apărarea ecologiștilor corigenți la latină, ca și a ecologiștilor olimpici la aceeași materie: să nu uităm că nu noi i-am linșat pe negri. Dragoș Bucurenci este președintele asociației MaiMultVerde. Îl găsiți și pe www.bucurenci.ro