Ocazional, viaţa ni-l scoate în cale pe bărbatul perfect. Politicos, manierat, serios, implicat, perfect previzibil. Raţiunea îţi spune că e omul ideal pentru o relaţie lungă şi convenabilă. Are un singur defect: te plictiseşte până dincolo de moarte.
Sună telefonul. Singurul număr din agendă căruia îi este alocat ringtone-ul Being Boring al celor de la Pet Shop Boys. Te faci că nu-l auzi şi te concentrezi să termini rapoartele alea pe care ai zis că le predai cu câteva zile în urmă – dar nu te-ai putut aduna nicicum, să te ocupi de ele, că eşti şi tu om, iar luna august e solară şi leneşă pentru tine, ca pentru oricine altcineva. După ce Pet Shop Boys tace, pui telefonul pe silenţios.
Zece minute. Mai reuşeşti să înjghebi exact cinci cuvinte. Şi, brusc, liniştea e întreruptă de vibrat. Un vibrat insistent, iritant, de-ţi vine să iei un ciocan şi să spargi aparatul pe care ai dat, din snobism, echivalentul a două salarii. Îl iei, îţi înfrângi impulsul de a-l arunca de la balcon, şi-l închizi într-un sertar. Degeaba. Se aude şi aşa. Îl duci în bucătărie, închizi uşa şi îţi pui un rock supărat. Şi te întorci la lucru.
Pac, se deschide o ferestruică pe Facebook. „Ce mai faci, Mara?”
Te prefaci că nu erai la calculator. Zici şi tu că te duseseşi după nesuri. Dai X din colţul ferestruicii, dar ea se deschide iar, în secunda imediat următoare: „Poate ţi-ai pierdut telefonul pe undeva, că încerc ca disperatul să dau de tine. Cum eşti tu, aşa aeriană…”
Închizi iar ferestruica, ea se deschide iar: „Poate bem o cafea în seara asta, ce zici?”
Nu zici nimic. Închizi Facebook-ul cu totul şi te întrebi ce e în neregulă cu tine.
În fond, ai început să ieşi cu băiatul ăsta pentru că era responsabil, serios şi te puteai baza pe el. Dacă zicea că la ora 5 dimineaţa e în faţa blocului tău cu un camion de chinezi ciungi, nu apuca cucul din ceas să cânte primul „cucu” din cinci, şi te şi suna: „Am ajuns. Cobori să-ţi preiei chinezii?” Era idealul pentru o viaţă lungă şi o bătrâneţe fericită şi lipsită de griji. Din păcate – sau din fericire – tu eşti încă tânără.
Problema e că nu-l dă inteligenţa afară din casă. E genul de om care, dacă plouă, constată pe un ton solemn, de al doilea Einstein: „Plouă”. Dacă radioul anunţă scumpiri ale curentului electric, repetă şi el spre tine, de parcă ai fi dotată cu urechi speciale care nu receptează unde lungi şi medii: „Se scumpeşte curentul.” Dacă drumul e în lucru şi toată porţiunea, până în intersecţie, e un imens şantier nepracticabil, simte nevoia să te informeze cu tonul pătruns al unui deţinător de adevăruri: „Se lucrează”.
Ai încercat să-l ignori; după un timp, când obiceiul a devenit mult prea enervant să-l mai suporţi, ai încercat să vorbeşti cu el despre asta, să-i explici că ai şi tu ochi şi urechi; la un moment dat, ţi-ai creat inclusiv obiceiul – reacţie pavloviană de a ţipa la el de câte ori constata câte un lucru evident. Inutil. Pur şi simplu,era lipsit de conştiinţa faptului că lucrurile evidente sunt vizibile pentru toată lumea şi zicea împăciuitor: „Îmi pare rău că ai o zi proastă”. Ai ajuns în punctul în care un defect minor la început te face acum să eviţi să-i răspunzi la telefon şi să ai fantezii cu crime sângeroase.
Stai şi te întrebi când ţi-a reproşat cineva ceva ultima oară, şi ce eforturi ai făcut să schimbi lucrul care ţi se reproşa. OK, nici tu n-ai făcut eforturi, pentru că ţi se părea un lucru minor. Dar buturugile mici sunt cele care răstoarnă, de fiecare dată, carele mari. Îţi juri să fii mai atentă cu cei din jurul tău şi cu nevoile lor.
Se aude soneria la uşă. E el. A venit cu cafea şi o pungă de croissante proaspete. Ce băiat bun. Te simţi ultimul om pentru că te laşi, iraţional, în voia unei enervări fără sens. În fond, toată lumea are defecte. Alţi bărbaţi îşi neglijează prietenele. Alţii sunt mârlani şi abuzivi. Alţii sunt fustangii irecuperabili. Alţii promit lucruri şi nu le fac. Iar tu eşti un monstru fără suflet.
„E vineri.”
„Da.”
Ştii că nu o zice să sugereze: „E vineri, deci hai să sărim în maşină şi să fugim în lume”, sau „E vineri, deci hai să ne-o tragem până duminică”. E pur şi simplu un enunţ constatativ. Şi simţi din nou impulsul să-l iei la bătaie.
„Ce tare, şi eu care credeam că e luni!”, încerci o ironie.
„Nu, nu, e vineri. Păi n-ai muncit patru zile şi azi e a cincea?”
Înghiţi o înjurătură bârzoetă şi îmbujorată, ca mădularele din povestea lui Ion Creangă.
„Parcă am stabilit că nu mai constaţi evidentul, nu?” o iei pe panta tranşantă.
„Eşti nervoasă? Ai o zi proastă?”
„Tu, boule, eşti ziua mea proastă. Idiot care nu înţelegi că am şi eu calendar, radio, ochi, urechi, nas, şi ştiu să constat şi singură lucruri. Că nu-s o locuitoare a altei dimensiuni, pe care să trebuiască s-o informezi că în lumea ta e vineri, e cald, e şantier şi că cerul e albastru”, i-ai zice tu.
„E cald.”
Te duci la bucătărie. Iei cel mai mare cuţit. Îl aduci.
„Vezi chestia asta tăioasă? Hai să jucăm un joc. Data viitoare când enunţi ceva vizibil şi observabil de către oricine, arunc cu ea în tine. Îmi pare rău, nu am altă metodă să te dezvăţ de asta.”
„Eşti nebună.”
„Iată în sfârşit o constatare subtilă. Bravo. Acum te las; mă duc să înfiinţez un ONG care să militeze pentru importanţa deţinerii de arme. Armele sunt singurul lucru care transformă planeta asta într-o lume mai bună!”
A plecat, uşor speriat. Băieţii previzibili suportă greu reacţiile imprevizibile. Răsufli uşurată şi-ţi suni cel mai inconsistent şi golan amant de ocazie:
„Sex murdar, cu limbaj obscen, vibratoare şi cătuşe, la tine, în seara asta?”
„Tu nu te-ai făcut fată cuminte?”
„Prefer să practic poziţii care îmi sunt comode”, chicoteşti tu şi, în sfârşit, te apuci de rapoartele alea. Chit că… e vineri.
13 comentarii