Fotografiile din calendarul Lavazza îi aduc un omagiu discret lui Fellini. L-ai ținut aproape cât timp ai lucrat la calendar? Te-ai reîntors să vizionezi filmele lui?
Am avut cu mine, în camera de hotel, toate filmele lui Fellini. De fiecare dată când mă întorceam în cameră după lucru, mă uitam la filme, iar pe drumul către studio priveam lumea de pe stradă, cum era îmbrăcată, ce gesturi făcea. Mă gândeam „uite, femeia asta ar putea fi personaj, gestul ăsta ar putea arăta bucuria“. Așa am ajuns și la un personaj din calendar care abia se zărește, dar are o istorie amuzantă.
Ce personaj?
În cadrul inspirat de cântecul Bacciami Picina, vroiam să prezentăm o femeie care are o clipă de relaxare în compania unei cafele. Era momentul ei de răsfăț și de iubire, o iubire adulterină dacă vrei. Dar ca să fie adulterină, trebuia să apară și soțul undeva. Așa că e o fotografie în decor cu soțul. Pe care ne-a luat ceva timp să-l găsim. Vroiam un italian clasic, un Marcelo Mastroiani, și tot ce îmi trimiteau de la casting erau ca niște gigolo. Într-o zi bijuteriile scumpe pe care le foloseam într-un cadru au fost aduse de un domn cu mustață, italian ca-n filme. L-am întrebat cum îl cheamă, mi-a spus că Marcelo. Era clar un semn, așa că i-am propus să-i fac o fotografie să o înrămez și să fie el soțul din decor. A râs, iar acum e în calendarul Lavazza 2010.
Ai lucrat la câțiva metri de studioul 15, unde Fellini și-a făcut filmele.
Da, chiar lângă studioul acela. De fapt, luam masa, exact lângă studio. Se mai păstrează bucăți de decor din filmele lui și a fost foarte emoționant pentru mine să le văd de aproape. Dar cel mai emoționant a fost că, pentru câteva dintre decorurile din calendar, am lucrat cu unul dintre cei care i-a făcut decorurile lui Fellini. Ne-am împrietenit. Mi-a arătat schițe de la decorurile filmelor lui Fellini de la 8 și jumătate încoace. Incredibile momente.
Cum ai ajuns să colaborezi cu Lavazza?
Am primit un telefon de la agenția care se ocupa de calendarul Lavazza, mi-au spus că tema de anul acesta este muzica și mi-au propus să mă gândesc la ceva. Mi-au dat cântecele care erau temele de inspirație. Au fost 8, am rămas cu 6. Pe unele le-am ascultat pe youtube pentru că nu le știam, am făcut niște schițe, le-am trimis și așa a început totul. M-am întâlnit cu Francesca Lavazza, am discutat despre decoruri și câteva luni mai târziu când am ajuns la cinecitta, a fost o senzație incredibilă. Pentru că tot ce desenasem eu pe hârtie era acum decor făcut. Am fotografiat timp de 8 zile, câte un cadru pe zi. Seara, după ce terminam cadrul, pregăteam set-ul pentru ziua următoare.
Anthony de la Anthony & the Johnson a ajuns să cânte piesa-temă a calendarului, „Nesum Dorma“, grație ție. E pentru prima dată când calendarul Lavazza e însoțit și de un cântec, cum i-ai convins?
Mie îmi place foarte mult Anthony & the Johnson și i-am propus Francescăi ca piesa cea mai faimoasă dintre cele alese, „Nesum Dorma“, să fie cântată de el. Francesca e o persoană foarte cool și a acceptat din prima clipă. Nu-l mai întâlnisem pe Anthony niciodată până să vină la Roma să înregistreze cântecul. Åžtiam însă că e foarte timid, foarte retras și foarte special, așa că mi-am dedicat lui câteva zile. Am stat cu el în studio cât a înregistrat și a fost uluitor. Iar ca să-l fotografiez, pentru că e foarte timid, am petrecut amândoi două zile pline de discuții despre viață, în camera de hotel. A fost ca o lună de miere la Roma.
Tatăl tău e un art director faimos la Londra. Cum i se pare ceea ce faci tu?
Tata e mult mai retras și e obișnuit cu munca mai intimă. A fost cândva pe platouri când fotografiam și mi-a spus că nu înțelege cum pot să mă sincronizez și să mă înțeleg cu atâta lume. Cum pot să mă înțeleg cu cineva care e la 100 de metri de mine și eu îi spun doar prin semne „mută aia 20 cm mai la dreapta“. E diferit ceea ce fac eu de ce făcea el, dar asta nu-l face să nu fie mândru de munca mea.
Pentru fotografiile tale apelezi mult la prelucrarea pe computer. Cum vezi amestecul digitalului în fotografie?
Eu sunt foarte fericit cu direcția în care merge fotografia acum, cu ajutorul digital pe care-l avem. Așa cum lucrez eu mă simt ca și cum aș face un film. Eu trag mereu pe film; ai un mai mare respect pentru actul fotografic când tragi pe film. Dar știu ce poate un anume tip de film sau o anume hârtie. Așa că dacă vreau să obțin o anumită culoare a pielii, trag pe un gen de film. Dacă vreau ca un obiect din decor să aibă un colorit specific, trag pe filmul cu care pot obține asta. La sfârșit mă aflu ca în camera de montaj din cinematografie. După ce developez, decupez ceea ce îmi place din fiecare „dublă“, le montez pe calculator și ajustez coloritul ca să fie în armonie. Dar fotografia e făcută cu decorurile 1/1, cu tot ceea ce vezi, nu este un montaj de elemente fotografiate separat.
Lucrezi mai mult pentru Vogue Italia decât pentru Vogue UK, deși ești britanic.
Asta pentru că cei de la Vogue Italia sunt mai liberali. La Londra sunt mai rigizi, iar mie mi-e mai ușor să lucrez cu italienii. Ei reacționează foarte repede când le dau un telefon și le zic „mi-ar plăcea un pictorial de modă într-o librărie veche“. Se gândesc, vin cu propuneri de haine, după ce le desenez cam cum văd locul. Åži așa se construiește pictorialul.
De ce nu zâmbesc femeile în fotografiile tale?
E adevărat că în fotografiile mele femeile zâmbesc foarte rar, dar eu cred că așa sunt femeile reale. Tata, generația lui, ar prezenta femeile hollywoodiene, cu zâmbete largi și glamouroase. Dar dacă îi spui cuiva asta astăzi despre femei, îți spune că e o prostie. Pentru că toți mergem pe stradă și vedem femeile.
Mie îmi place să mă uit la femeile care stau în autobuz sau în metrou. Au câteodată o expresie non-expresie, deși în spatele chipului lor sunt probabil gânduri despre iubit, despre copilul care s-a întors de la școală, despre cina care trebuie pregătită, despre soț sau muncă. Asta încerc să surprind și când femeia e îmbrăcată couture.