A privi lumea in roz, literalmente
Presa actuala abunda in articole care incearca sa inteleaga categoria demografica a “milenialilor”: nascuti intre sfarsitul anilor ’80 si inceputul anilor 2000, milenialii par a fi responsabili pentru toate lucrurile care nu merg bine. De la articole care detaliaza obiceiurile lor alimentare (febra avocazilor, anyone? brunch?), la lucrurile pe care aleg sa isi cheltuiasca venitul (care, in conditiile actuale si luand in considerare tendintelele de liberalizare a tuturor pietelor, este din ce in ce mai precar – intr-adevar, raspunsul pe care il dau milenialii reprosurilor care li se aduc, este ca generatiile dinainte au beneficiat de un sistem de ajutoare sociale care acum se afla pe cale de disparitie), milenialii par o rasa aparte: mai preocupati de cei mai noi tenesi Balenciaga si de Instagram decat de a-si plati chiriile, ratele, facturile, ipotecile, milenialii sunt o generatie escapista, cu capul in nori, care refuza sa isi infrunte responsabilitatile. Tot asa, culoarea care le poarta numele, “rozul milenial” (millennial pink) este o oda adusa abilitatii de a te bucura de lucruri oricand si in orice context, de a face o prioritate din asta, chiar daca uneori intr-o maniera oarecum naiva.
It’s not that deep?
Asadar, rozul milenial isi insuseste toate trasaturile si obiceiurile celor al caror nume il poarta: o culoare placuta, care cuprinde atatea nuante incat nimeni nu mai stie exact ce il face millennial, dar care a starnit o frenezie tocmai prin lipsa sa de profunzime. Este post-pretty, isi multiplica ironia la infinit, dar nu pare ca cineva mai stie de fapt ce ironizeaza. Emisiuni precum Love Island (un reality show in care participantii sunt adusi pe o insula, unde pot ramane daca pot convinge publicul ca formeaza un cuplu ingenuu, cei doi castigatori urmand a primi £50000) si The Bachelorette (care beneficiaza si de o versiune romaneasca) s-au bucurat de o neasteptata renastere in ultimii ani, iar motorul acestei popularitati pare a fi aceeasi goana dupa profunzime in locuri unde ar trebui sa fim sceptici privind sansele de a o gasi. Astfel, atat millennial pink, cat si cele doua emisiuni de reality TV au starnit discutii despre interpretari postmoderniste a unor clisee de altfel constrictive: nu e nimic revolutionar in faptul ca un barbat alege sa poarte un tricou roz-somon, asa cum nu e nimic revolutionar in posibilitatea de a avea reprezentari ale unor cupluri netraditionale la televizor daca acestea nu au un impact real, si in afara spatiilor in care pot fi monetizate.
Ceea ce ar trebui millennial pink de fapt sa ne spuna e ca e bine sa ne bucuram de lucrurile marunte si sa apreciem ca au o valoare intrinseca, insa nu trebuie sa uitam ca democratizarea culturii inalte vine cu responsabilitatea consumatorului de a face alegeri informate, si nu de a manipula teorii critice pentru a-si motiva placeri “vinovate”, nicidecum subversive. Intr-adevar, in cel mai recent numar al revistei DoR, Ancuța Iosif isi propune sa radiografieze situatia milenialilor romani printr-o serie de eseuri personale ale unor tineri cu background-uri foarte diverse. Ceea ce reiese dintr-un cross-reading al textelor este aceeasi ambivalenta surprinsa si de millennial pink: tinerii romani, la fel ca tinerii de oriunde altundeva, isi doresc o viata mai profunda si mai insemnata, motiv pentru care isi argumenteaza validitatea oricarei alegeri in aceiasi termeni: imi face placere? ma face sa ma simt bine? Daca raspunsul este pozitiv, atunci totul pare a fi in regula – insa, la fel cum millennial pink descrie simptome ale unei indulgente temporare, nu pot sa nu ma intreb daca fericirea de dragul fericirii face vreun bine cuiva pe termen lung.