Toamna trecută Alecs Apostolescu s-a despărțit de prietenul ei. Erau împreună de trei ani și i-a fost greu să facă mișcarea asta, dar și-a dat seama că nu îl mai iubește în felul în care ar trebui să îl iubească. Nu avea curaj să își recunoască și nici să îi mărturisească lui. În plus, relația devenise dificilă. Alecs locuia la București, unde făcea facultatea de comunicare, iar el rămăsese la Ploiești, orașul lor natal.
Distanța, pe lângă faptul că Alecs studia și muncea în București, a agravat problemele dintre ei. Până când Alecs și-a făcut curaj și i-a spus. S-au separat. Åži atunci au început să se întâmple lucrurile. Alecs a fost admisă la master pe locurile de la buget și a hotărât să rămână mai departe în București ca să își continue studiile. A renunțat la job-ul de redactor de la revista pentru studenți Ambition și a fost recrutată aproape imediat de compania pentru care lucrează acum ca PR. Åži-a găsit o colegă de apartament și s-a mutat într-un apartament pe care îl împărțeau, și s-a felicitat pentru alegerile pe care le făcuse. „Băi, ce bine îmi merge”, și-a spus.
Numai că lucrurile nu au fost atât de simple. La puțin timp după ce se mutase în casa cea nouă, când totul părea că se aranjează, și-a dat seama că trebuie să plece din nou, avusese un conflict cu prietenii colegei de cameră. Åži a plecat, fără să știe încotro să se ducă. Dimineață trebuia să meargă pentru prima dată la noul job, și seara stătea în mașină cu bagajele, fără să aibă unde să se ducă. A plâns și s-a întors acasă, la Ploiești, la părinții care i-au spus, ca de fiecare dată, că totul se întâmplă pentru că a ales să rămână, de capul ei, în alt oraș. A făcut naveta în primele zile de muncă și i-a fost foarte greu. Dar, de fiecare dată când se întorcea seara acasă, își dădea seama că nu se poate să fie ca foștii ei colegi de școală, care parazitează încă pe lângă părinții lor.
A început să își caute pe site-uri colege de apartament, pentru că nu îi trecea prin cap să se ducă iar în căminul plin de gândaci din Grozăvești. Le-a găsit și s-a mutat cu ele. Lucrurile începeau să se așeze din nou, dar, iar, nu totul funcționa atât de bine pe cât și-ar fi dorit Alecs. Nu reușea să se acomodeze la noul job, în biroul în care muncea singură, fără contact cu colegii; în plus, șeful de la fostul job a anunțat-o că o va acționa în justiție pentru că a părăsit locul de muncă. Alecs a avut nevoie de avocați care să îi lămurească problema. Se simțea a nimănui, cu o avalanșă de probleme pe care nu știa de unde să le apuce și care o copleșeau.
Iar atunci, în cele din urmă, s-a întâmplat. A început să poarte singura ei pereche de pantofi cu toc înalt – pantofii diavolului –, niște botine gri cu platforme amețitoare, pe care o începătoare într-ale tocurilor nu s-ar fi încumetat să îi încalțe. S-a mutat în același birou cu colegele de muncă și a început să socializeze cu ele. Avocații i-au soluționat problemele legale; iar lumea de pe stradă a început să o privească altfel de când umblă, încrezătoare, pe tocuri. Taximetrișii nu o mai întreabă „Bună, unde te duc?”, ci îi spun „Bună ziua” și „Unde doriți să ajungeți?”. Nu asta căutase Alecs, cu tocurile ei, dar primește binevoitoare tot ce vine pe lângă siguranța de sine pe care a găsit-o.
Între timp, și-a mai cumpărat două perechi de pantofi cu toc, pentru că botinele deja nu mai făceau față și are o nouă problemă, dar mai puțin dramatică. De când poartă tocuri și-a dat seama că are călcâiele drepte și că pantofii îi cam alunecă din picioare. Dar o va rezolva și pe asta.