Acum vreo 15 ani au sunat la ușa casei mele două domnișoare drăguțe, politicoase și corect îmbrăcate. Bunica mea, cel puțin la fel de politicoasă ca ele, le-a invitat înăuntru. Nu a fost chiar cel mai înțelept gest pentru că domnișoarele au încercat în van, timp de trei ore, să convingă toată familia să se alăture Martorilor lui Iehova.
Tot politețea a fost cea care a convins-o pe bunica mea să cumpere. Tot până la urmă de la ele o Biblie. Avea coperți albastre și desenele din interior erau realiste, kitschoase și puternic colorate. Unul dintre ele mi-a rămas în minte: pe o pajiște înflorită înconjurată de copaci, sub un cer albastru intens, stătea o familie cu patru copii (îmbrăcați precum cele două fete care ne vizitaseră pe noi).
La câțiva metri de ei niște tigri, lei sau jaguari (nu-mi mai amintesc exact) se hârjoneau, blânzi ca niște mâțe. Era o imagine din Rai. Mi-e puțin rușine să recunosc, dar de atunci așa îmi imaginez o lume ideală. În prezent, știu că nu vizitele săptămânale la Biserică ne vor duce într-o asemenea lume, ci mai multă grijă pentru iarba de pe pajiște, pentru copacii care se vedeau în planul doi și
Avem toate piesele Raiului, dar pe unele le înlocuim cu piesele negre ale pădurilor tăiate, ale cărbunelui ars, ale plasticului aruncat fără nicio strângere de inimă la gunoi, ale orașelor supraaglomerate din care au dispărut copacii și veverițele și
Aș vrea să-mi văd copiii trăind într-un oraș care să nu emită dioxid de carbon, unde să se recicleze 90% din deșeuri și restul de 10% să se transforme în biocombustibil, să se reutilizeze apa, să existe surse de energie alternativă și unde pietonii să fie mai importanți decât mașinile. Vi se pare că este un pasaj luat direct din Biblia