Nadia Lacoste: prima iubire, o amintire de-o viață

Suntem în 6 iulie 1940, Nadia Mărculescu are 17 ani, locuiește pe Bulevardul Elisabeta la numărul 91, în apropierea Facultății de Drept. E proaspătă absolventă a Liceului „Regina Maria“ și se pregătește să dea examenele pentru echivalarea bacalaureatului francez la Åžcoala Centrală pentru a putea alege o facultate.

Tocmai a terminat de citit romanul „Accidentul“ de Mihail Se­­­bastian, și după ce închide cartea, în­ce­pe să scrie o scrisoare: „Dragă Domnule Se­bastian, nu caut mobilul pentru care îți scriu, n-aș găsi niciunul valabil, ci numai en­­tuziasmul celor 17 ani ai mei…“

Este 28 mai 2008, ne aflăm în luxoasa zonă traversată de Avenue Victor Hugo, la cinci minute de Arcul de Triumf, în apartamentul Nadiei Lacoste. Deși ne știm abia de o jumătate de oră, cu un gest de o familiaritate surprinzătoare mă tri­mite la bibliotecă: „Vezi cărțile legate? Scoate «Accidentul». Vezi ce dată este trecută acolo?“.

Deschid cartea și dau peste o dedicație semnată Mihail Sebastian și datată 9 octombrie 1940, în timp ce ea continuă: „când am citit «Accidentul», mie îmi plă­­cuse deja «Jocul de-a vacanța».“ Între aceste două momente au trecut aproape 60 de ani și o poveste de dragoste precum sunt acelea care nu te lasă să dormi noaptea, plină de neprevăzut, demnă de un roman, în care unul este autorul unor celebre romane de dragoste românești, iar ea e apropiata uneia dintre cele mai cunoscute case regale din Europa.

Astăzi, Nadia povestește despre epistola scrisă în urmă cu 58 de ani dintr-un fotoliu stil, tapițat cu catifea albă și motive flo­rale beige, într-un salon ce dă într-o grădină pe acoperișul unui bloc. Spune că a fost un act impulsiv. „Îmi amintesc că am terminat de citit și i-am scris imediat“. Nu se aștepta neapărat la un răspuns, dar atunci când acesta a venit, deși era unul standard pentru vremea respectivă, politicos și cald ca al unui om sur­prins de intenția ei, dorința de a-l cunoaște pe cel care scri­se­se romanele adolescenței a devenit mai mare.

În urmă cu aproape 60 de ani, pe care îi numește secole acum, Nadia era o fată de 17 ani care avea impresia că poate cuceri lumea. Voia să fie jurnalistă, publicase chiar într-unul din zia­rele vremii un articol destul de consistent. Își aduce aminte că atunci când editorul ziarului a vrut să o cunoască, a trebuit să meargă în­so­țită de bunica sa. „Era firesc la vremea res­pec­­tivă“, îmi spune, „dar eu am avut părinți care nu mă prea întrebau unde mă duc, poate tata, dar nu prea mult.“

Nadia avusese, se pare, acei părinți liberali care nu și-au obligat fiica să trăiască închisă în casă. „Mergeam la Teatru Comedia sau la Național să îi văd pe actori și nu le spuneam. Aveam note bune, chiar mari, și mă temeam pentru că dacă părinții ar fi știut, nu ar fi fost mul­țu­miți.“ În aceeași perioadă a venit și pasiunea pentru teatru. „Deși pe mine m-a pasionat, nu ca să fiu actriță, ci regizor. Pentru a fi actriță mă gândeam că trebuia în primul rând să fii frumoasă, apoi să ai talent, iar eu eram departe de toate astea.“

Pentru că nu știa pe nimeni în lumea teatrului, și-a folosit apa­ratul de fotografiat primit cadou pentru a face poze actorilor în spectacole. Un aparat foto nu era un lucru comun la vremea respectivă. Zâmbește și îmi spune: „Îi așteptam în spatele teatrului și le dădeam pozele sau le lăsam la portar“. Așa a cunoscut-o într-o zi pe Leny Caler, celebră actriță a vremii și iubita lui Mihail Sebastian, cea care avea să îi și aducă față în față. „Leny exagerează un pic când vorbește de mine în jurnalul ei, probabil prin natura meseriei sale este un pic mai dramatică“, spune cu eleganță Nadia.

Åžtiam din documentare că Leny Caler era o divă a vremurilor respective, scrisese un jurnal în care notase pas cu pas relațiile cu actorii, scriitorii și regizorii, chiar Sebastian o menționase în jurnalul său referindu-se la multiplele ei aventuri. Adusesem cu mine, la Paris, cele două jurnale și eram pregătit să o pun față în față cu descrieri ale acelorași momente care erau complet di­fe­ri­te de la un jurnal la altul. Ea era în dreapta mea, pe scau­nul pe care mă așezasem inițial, după ce mă invitase la in­trarea în casă să mă așez unde vreau. Avea să mă ridice cu grație din locul ales spunând: „oriunde în casă, mai puțin acolo, este scaunul meu“.

Jurnalul lui Leny și cel al lui Se­bas­tian erau pe masa din față, așa că mi-a cerut cartea și a des­chis-o direct la fragmentul unde este menționată. „Nimic nu este adevărat din ce spune ea aici. Leny a amestecat un pic lucrurile.“ Åži începe să-mi povestească cum, după ce l-a rugat pe George Vraca să o prezinte lui Sebastian, a ajuns la Leny care a invitat-o la ceai în ziua în care venea și el.„Eram foarte emoționată, el a venit mai târziu, iar când l-am văzut mi-a tremurat inima“, povestește privind în gol și zâmbind. Seara s-a dovedit a fi mai mult decât sperase Nadia pentru că, atunci când toți cei care erau la ceai au plecat la film, el s-a oferit să o con­ducă acasă.

Așa a început relația lor. „Era octombrie 1940, iar eu făceam ceva complet diferit de fetele de vârsta mea. Mergeam la șosea, la el în garsonieră, pe Vic­toriei, acolo unde lucra; iar eu stăteam în fața lui pe un scaun. M-am îndrăgostit de el imediat.“ Nadia se luminează când vor­bește despre Sebastian, are un ton glumeț și povestește de el ca des­pre prima dragoste adevărată. Timp de o lună s-au văzut aproa­pe în fie­care zi, iar Nadia, fiica unui important om de afaceri al timpului, răsfățată și plimbată prin toate colțurile lumii, a mâncat îm­preună cu Mihail pâine cu ceapă și brânză.

Râde când îi amintesc de această întâmplare (pe care o citisem într-un articol scris de un englez pentru BBC) și adaugă: „Eu nu ieșeam deloc pe vremea aceea, prima dată când au venit prietenii de la școală la mine fusese în același an, iar în cameră era cu noi tata, mama sau bu­nica. Așa erau siguri că nu se întâmplă nimic.“

Nadia știa, încă înainte de a-l cunoaște pe Mihail, că urma să pă­răsească România, astfel că momentul despărțirii nu i-a luat prin surprindere. În decembrie 1940, cu cărțile lui Mihail, edițiile cartonate pe care încă le mai are în bibliotecă, albumele cu foto­gra­fiile făcute actorilor și câteva haine, Nadia părăsea România fără să știe cât va lipsi. E adevărat că văzuse ce se întâmplă încă din 1939 când, proaspăt întoarsă dintr-o croazieră, tatăl ei căuta măști de gaz prin oraș de teama unui atac cu bombe chimice din par­tea nemților. „Atunci ne-am întors cu ultimul tren către Ro­mânia; în Paris curentul electric era întrerupt noaptea și orașul era în în­tu­neric.“

Tatăl Nadiei era director financiar pe Europa la Standard Oil, iar din cauza războiului urma să fie transferat în America de Sud. Planurile nu aveau să se îndeplinească întocmai. La 1 aprilie, după o călătorie de trei luni și jumătate, familia Nadiei a ajuns la New York. Nadia își amintește: „nu am călătorit neîntrerupt și câteodată nici nu știam care este destinația urmă­toa­re. Uneori mergeam cu trenul, iar alteori cu vaporul.“

Totuși, pe parcursul călătoriei, corespondența cu Mihail a prins viață. El îi trimitea scrisori la post restant atunci când era informat des­pre următoarea oprire, iar Nadia îi trimitea răspunsurile din porturi sperând că vor ajunge la destinație. Corespondența a fost posibilă până când România s-a aliat cu Germania nazistă, iar orice contact cu lumea liberă a fost interzis. Pe 27 septembrie 1941, la aproape un an de când o cu­nos­cuse, Sebastian scria în jurnalul său „Mă văd cu Nadia la New York (…) unde scriu o piesă care se joacă pe Broadway“.

În timp ce în Ro­mâ­nia războiul era în desfășurare, în America părinții Nadiei au făcut tot posibilul ca fiica lor să-și continue educația în limba fran­ceză în­cepută în țară. Nadia este admisă la Wellesley, un renumit co­le­giu pentru fete din Massachusetts, la care au mai fost eleve Madeleine Albright, Hilary Clinton și care a fost, de altfel, și subiectul unui film de succes, „Monalisa Smile“. „Am făcut Åžtiin­țe Politice, la vremea respectivă voiam să intru în Congres, voiam să fiu politician.“

După terminarea studiilor a a­pli­cat la prestigioasele reviste Time și Newsweek, care îi ofereau imediat posturi de documentaristă sau secretară, însă ea își ­do­rea să fie reporter. „Au zâmbit și mi-au spus că o femeie nu va fi ni­ciodată reporter, oricare ar fi evo­luția mea în interiorul re­dac­ției“.

La vremea aceea, într-o Americă încă în război, o fe­me­ie, deși ab­sol­ventă a Cole­giu­lui Wel­lesley, putea, din cauza rigorilor vremii, în cel mai bun caz, să ob­țină o slujbă ca secretară sau să se căsătorească cu un absolvent al Facultății Harvard.
Că­sătoria sau măritișul erau su­ges­tii pe ca­re Nadia avea să le tot audă chiar și după ce, împreună cu prie­tena cea mai bună, ur­ma să plece într-o călătorie cu sensuri aproape ințiatice de la Washington la Hollywood.

Printr-o întâmplare fe­ri­cită a reușit să se angajeze. „Mi s-a oferit un post de re­cep­țio­neră la cabi­nele de machiaj apar­ținând studi­o­urilor MGM“. Nadia avea să facă progra­mările pentru starurile care ur­mau să fie ma­chiate, își amin­tește că fe­me­ile obișnuiau să vină la machiaj de la 6 di­mi­neața, iar prin­tre ele se aflau Katherine Hepburn, Greta Garbo, Bette Davis.

După două luni, a fost mu­ta­tă la departamentul unde se citeau scenarii venite pe adresa studiourilor și cărți ce aveau șan­se să fie ecranizate pentru că știa franceză, engleză, spaniolă și ger­mană. Trebuia să le citeas­că și să le repovestească folosind stilul autorului, nici acum nu știe cum ceilalți reușeau să facă asta. Când nu a mai putut merge la muncă din cauza grevei de la Hollywood din 1945, a dat curs unui anunț din ziarul local pentru un post de culegător de stru­guri în nordul Californiei.

Nadia po­ves­teș­te că dormea în niște ca­ba­ne muncitorești pline de gândaci și șobolani, „erau acolo oameni săraci, lo­cuiau în ghetou și ve­neau ca în vacanță, mai scăpau de oraș.“ Pentru o tânără cu edu­cația Na­diei, absolventă a Colegiului Wellesley, această mun­că ar fi părut de neconceput. Era sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, iar corespondența cu România era din nou po­si­bilă.

Având experiența lecturării scenariilor de film, Nadia intenționa să-l aducă pe Mihail să scrie scenarii la Hollywood. Nu a ezitat să-l caute imediat ce a fost posibil. „I-am trimis o tele­gramă, dar nu am primit un răspuns de la el, îmi spuneam că a uitat sau a trecut peste po­vestea noastră“.

Înainte îmi povestise că a văzut cum sentimen­tele lui Mihail au crescut în corespondența dintre ei mai mult decât în timpul lunii pe care o petrecuseră împreună în 1941. „El mă lua ca pe un copil, îmi zicea mereu că e prea bătrân pentru mine. Credea că la 17 ani te înamorezi de actori, scriitori; îți plac, dar îți trece. De altfel, el prefera femei mai mature, actrițe.“

Mihail Sebastian a murit pe 29 mai 1945, la două săptămâni după ce Nadia a trimis scrisoarea, lovit de un camion în timp ce tra­versa strada. Era în drum spre Facultate unde urma să țină o prelegere despre Balzac, într-o zi de primăvară târzie și, spune au­torul articolului scris pentru BBC, „Mihail purta un costum sub­ți­re de culoare verde“.

Nadia nu a știut nimic despre moartea lui. Abia în august 1945 când, într-o vacanță de la studiourile MGM, s-a întors acasă la New York, părinții i-au spus. „Ei știau că a murit, dar nu mi-au spus nimic pentru că au așteptat să fie cu mine când îmi dau vestea.“ Oftează în semn că a înțeles alegerea părințiilor ei, își trage mânecile și îi spune fotografului nostru să nu îi foto­gra­fieze mâinile.

E îmbrăcată într-o helancă beige și o pereche de pantaloni maro, are părul șaten și poartă ochelari de vedere. Povestește că a găsit, de curând, într-un cufăr de-al tatălui ei, scrisori pe care ea le trimitea părinților din California și într-una din ele spunea: „nu pot să iau o decizie despre ce am să fac până nu îl văd pe Mihail“.

Peste mulți ani, Nadia a aflat că Mihail pri-mi­se telegrama trimisă din America înainte de a muri. „M-a consolat enorm. Era important pentru mine că Mihail a aflat înainte să moară că nu îl uitasem și că aveam planuri împreună cu el.“
La scurt timp după vestea cumplită, Nadia a plecat la Paris împreună cu părinții, iar ritmul de viață european, aerul Parisului au cucerit-o din nou. Tot ce mai trebuia să facă pentru a se stabili acolo era să-și convingă șefii să o detașeze la Paris.

Åžeful birourilor MGM din Paris era un domn „extrem de simpatic“, pe care îl cunoscuse cu ceva timp în urmă. Se numea Robert La­coste, se afla într-o vizită în Statele Unite și trebuia să cumpere cadouri pentru familie. Nadia a fost trimi­­să pentru a-l ajuta la cumpărături. Despre cel care avea să-i de­vină soț peste câțiva ani își amintește că „nu era nimic deosebit, era un om căsătorit, cu doi copii.

Ne-am văzut o oră sau o oră și ju­mătate, am băut o cafea împreună și gata. Eu mă gândeam încă la Mihail Sebastian.“ Nadia a fost detașată la Paris, împotriva in­sistențelor șefilor ei de a rămâne la Hollywood, pentru că stă­pânea foarte bine limba franceză și putea deveni o legătură între cele două birouri. La biroul MGM din Paris, Nadia a continuat să se ocupe de promovarea filmelor. Nu s-a gândit la o legătură cu Ro­bert Lacoste, nici prima oară când l-a văzut, nici când a în­ceput să lucreze pentru el. „Aveam multă treabă împreună, el tre­buia să vadă toate materialele de promovare, afișele pentru acordul final, cred că lucrurile între noi au evoluat pe nesimțite, locuiam aproape de el și mă lăsa acasă după program.“

Anul 1955 marchează două evenimente im­portante: după 10 ani de la moartea lui Mi­hail Sebastian, Nadia Mărculescu de­vine Nadia Lacoste în urma căsătoriei cu Robert Lacoste și­ primește oferta de a ocupa postul de coordonator al biroului de presă de la curtea regală a Statului Monaco. „Re­nun­ța­sem la job-ul de la MGM pentru că deveni­sem soția șefului meu“. Monaco era cunoscut drept un paradis fiscal și un loc unde puteau fi câștigate sume importante de bani la jocurile de noroc. Prințul Rainier și proaspăta sa soție, Prințesa Grace de Monaco, doreau o reabilitare a regatului pe care îl conduceau. Nadia își amintește: „am stabilit atunci ca, pentru câteva luni, să fiu într-o probă, în caz că lucrurile nu funcționau. Aveam experiența promovării filmelor, însă nu mă ocupasem niciodată de promovarea unei țări. Noroc că era o țară mică.“

A rămas 50 de ani în postul pe care era dispusă să-l încerce timp de câteva luni și se spune că tot ce reprezintă Monaco în prezent i se datorează ei și bunei sale comunicări cu presa. A gestionat tragedia morții Prin­țe­s­ei Grace de Monaco și a fost alături de Casa Regală, respectându-le intimitatea. Tragicul eveniment a surprins-o pe Nadia în concediu alături de soțul ei, într-un sat din Germania, unde Ro­bert vâna și pescuia, iar ea se odihnea.

Atunci când a deschis ra­dioul și a auzit vestea accidentului a fugit la cel mai apropiat telefon pentru a lua legătura cu Casa Regală. „Eram atât de izolați încât, la pensiunea la care stăteam, nu exista telefon și a trebuit să fug în sat pentru a găsi unul; am reușit să revenim în țară abia a doua zi.“ La 65 de ani a fost obligată prin lege să predea postul.

Prințul a rugat-o atunci să se ocupe de societatea care administra toate hotelurile și cazinourile din Monaco, iar apoi de Biblioteca Irlandeză înființată după moartea Prințesei Grace de Monaco. „M-am retras definitiv în 2005 când i-am spus Prințului «destul este destul!»“. Mai era încă în funcție când s-a reîntors în România, în 2000, prima dată de la plecare. Trecuseră 60 de ani, iar fiul ei, Thierry, a vrut să o însoțească, dar ea a vrut să-și ducă povestea la fi­nal pe cont propriu. „Asta era o călătorie pe care îmi doream să o fac singură.“ Trecuseră 55 de ani de la moartea lui Mihail, iar Na­dia simțea nevoia să „închidă un cerc“.

A venit la București pentru a vedea mormântul lui Sebastian fără să știe unde este. „A trebuit să o sun pe soția fratelui lui Mihail, pe care nici măcar nu o cunoșteam și să o întreb pe ea unde este îngropat“. La cimitirul Filantropia avea să găsească mormântul lui Mihail Sebastian, omul alături de care trăise o primă și tulburătoare poveste de iu­bire. „Am stat o săptămână, am fost la cimitir, fusese cutre­murul și erau pietre căzute, erau scrise cărțile lui Sebastian, dar nu era «Jurnalul» și «Insula».

Avea peste 70 de ani, era în cimitirul Filantropia, în fața mormântului primului bărbat pe care îl iu­bise și probabil că s-a gândit că nu poate să încheie cercul dacă nu lasă lucrurile în ordine. Așa că la vârsta la care alte femei abia dacă mai ies din casă, ea a angajat oameni care să se îngrijească de curățenie, a adăugat operelor inscripționate pe mormânt „Jurnalul“ și „Insula“, iar la capul lui Mihail a plantat un liliac care să dea frumusețe locului și după moartea ei.

Gestul poate să fie și o parte din grija pe care a dorit să i-o ofere lui Mihail încă de când era prea tânără ca să se gândească la asta, dar și un sfârșit al unei povești la care revenea periodic de câte ori avea ocazia. Va reveni și peste un an pentru a se asi­gu­ra că totul decurge conform indicațiilor lăsate, iar peste 4 ani este din nou în România, însoțită de data aceasta de fiul ei, Thierry, în vârstă de 47 de ani, aflat la prima sa vizită. „I-am făcut un tur rapid ca să-i las o impresie bună“, spune pe un ton glumeț.

Se oprește un moment ca și când ar căuta cu privirea străzi, locuri, clădiri pe care le știa din copilărie și spune „nu vreau să fiu rea“. Nadia nu se teme de judecata ce ar putea însoți absența ei de 60 de ani din România pentru că în tot acest timp nu a făcut decât să-și conserve cu ajutorul memoriei un spațiu pe care azi nu l-ar regăsi, la fel ca iubirea pierdută. Din apartamentul care ocupa ultimul etaj al unei clădiri din centrul Parisului, Nadia plănuiește călătorii, îmi povestește cum pleacă în iulie undeva în sudul Franței și apoi într-o croazieră pe Dunăre, de la Viena până la Tulcea și apoi la București.

Acum se ocupă de organizarea întâlnirilor Asociației Fostelor Eleve de la Wellesley, dar susține că nu este mare lucru și că nu a căutat ne­a­părat ceva de făcut: „e plăcut să pot să fac ce vreau, unde vreau și cum vreau“. Râde cu poftă și simțind că am ajuns la final, îmi spu­ne: „de atunci fac baloane, cum se spune «bubbles»?“

După ce am terminat de scris interviul cu doamna Lacoste, o vizită la mormântul lui Mihail Sebastian a părut o idee bună pentru „a închide și eu un cerc“. Aleea Mihail Sebastian este lată de 30 de centrimetri; număr șapte monumente funerare și ajung în fața mormântului lui Mihail Sebastian. Este mult mai mic și mai lipsit de prestanță decât îmi imaginam. La capul lui este un liliac ale cărui buchețele de flori uscate atârnă încă printre frunze.