Ia un pliculeț de ness dintr-un coșuleț albastru și îl varsă într-o ceașcă neagră, cu ornamente roșii. Pune o linguriță de zahăr, așa cum îl bea el – nu freacă nessul, cum fac alții – și toarnă apă din sticla de plastic de sub scăunel. Vara ține apă în găleată, dar iarna îngheață. În dimineața asta de ianuarie, aerul din cavou e rece și ușor umed. Å¢icu Crivăț se simte bine aici. Aici poate fi în continuare alături de Viorica, soția lui. Are 63 de ani, e pensionar și locuiește în Smeura, Argeș, satul în care s-a născut și și-a întemeiat o familie.
În martie se împlinesc trei ani de când a rămas văduv. Chiar dacă fiul lor și familia acestuia s-au mutat cu el, se simte singur. Cimitirul e la câțiva pași de casă, așa că stă mai mult pe lângă cavou. Pe la 16 ani, Å¢icu – Ion, în acte – mergea la căminul cultural din Nițești, o comună vecină, să vadă filme. Acolo a cunoscut-o pe Viorica, o moldoveancă de 20 de ani, măritată și cu un copil. „O dată, de două ori mi-a luat bani, apoi nu mi-a mai luat. Așa a fost să fie.” S-au mai întâlnit în Pitești, când ea ducea rolele de film înapoi și lua altele.
După vreo șase luni, i-a spus că trebuie să o uite; nu putea să se despartă de fiica ei. „Ne-am înțeles noi cum ne-am înțeles”, spune Å¢icu, „apoi a venit cu o cărticică, nu era Biblie, era o carte mică de rugăciuni. Åži am jurat amândoi că nu ne vom despărți până nu ne va despărți moartea.” Viorica a divorțat (fata a rămas în grija tatălui) și s-au căsătorit. În cei peste 40 de ani de căsnicie nu le-a lipsit nimic. El a lucrat la brutărie, apoi la un atelier de vulcanizare. Viorica a lucrat la brutărie până în ’80, când a murit tatăl lui, și ea a rămas acasă să aibă grijă de gospodărie. Creșteau păsări și porci, aveau în grădină ardei, roșii, varză, castraveți. Viorica nu stătea o clipă. Când venea Å¢icu seara de la muncă, îi dădea cafeaua și-l trimitea direct în pat. Nu-l lăsa să facă nimic.
În mai 2006, când s-a întors acasă într-o seară, a găsit-o pe jos. „Am chemat Salvarea, dar degeaba. N-am mai putut salva nimic.” Făcuse infarct; avea 64 de ani. A îngropat-o în pământ, dar s-a hotărât să o mute. „Viorica era slabă de mijloc și nu putea să țină sarcini. De câte ori mă duceam la spital la ea, plângea și se agăța de mine să n-o las să moară. Eu nu pot în pământ, zicea, nu pot să sufăr o mașină de pământ.” Inițial s-a gândit să-i facă o criptă, dar parcă tot nu rezolva mare lucru. A vândut o bucată de teren și a adunat avizele sanitare și de urbanism necesare. Cavoul, nu mai mare decât o baie de bloc, l-a costat 60 de milioane și a fost gata în decembrie 2006.
Două săptămâni a făcut foc într-un godin, zi și noapte, să se usuce zidăria. Să fie partea ei gata până în ianuarie, când trebuia să o mute. A decorat cavoul cum a știut mai bine. În compartimentul cu sicriul ei, închis cu geam termopan, sunt crini și trandafiri artificiali. În stânga, unde va fi sicriul lui, pereții sunt plini de icoane. Peste tot sunt fotografii cu Viorica – cu fiica ei, cu sora ei, cu Å¢icu. În spațiul de sub sicriu, pe un preș, sunt aranjate o oglindă, o perie de păr, un spray Impulse, o periuță de dinți nedesfăcută, o cutie de săpun Dove și un gel de duș Palmolive. I-a păstrat și parfumul, Tygris for men. Chiar dacă se găsește de cumpărat, nu-și dă cu el ca să nu-l prăpădească. Oricum, aerul e destul de parfumat de la tămâie, aparatul Air Wick care pufăie periodic și brăduții de mașină vanilați de pe tufa de trandafiri artificiali. A instalat o cameră de supraveghere și un sistem de alarmă, legate la calculatorul IBM îngălbenit de la intrare.
Pe peretele opus sunt sprijinite crucea de lemn de la mormânt și crucea de piatră pe care i-a făcut-o la un an. Sub o măsuță sunt o pereche de pantofi de-ai ei și pantofii pentru îmormântarea lui. Åži-a adus aici toate hainele pentru înmormântare – doar pantalonii îi ține acasă în dulap, să nu se șifoneze. Pe spătarul scaunului de alături sunt o bluză, un batic, o fustă, haine de-ale ei. „Am zis, orice s-ar întâmpla, să rămână aici când n-oi mai fi.” Primăvara asta, Å¢icu va plăti pictorul bisericii să picteze sfinți pe pereți. Special a făcut tavanul cu boltă. „Dacă trăiesc, ceea ce nici nu vreau, să trăiesc până la șapte ani, o îmbrac cu haine noi. Le am cumpărate, am rochia, tot.” Îi face pomeni tot la jumătate de an și cumpără cele necesare din timp. „Le strâng aici pentru ea. Acum am luat arpacaș, am luat zahăr pentru ea.”
N-ar ști la ce să se gândească, dacă nu s-ar gândi la ea. Își amintește tot. Parcă vede și azi cărticica pe care au jurat, acum 47 de ani, că nu se vor despărți niciodată. Nu-i pasă de bârfe, că s-a scris prin ziare că doarme în cavou. „Oricât de nebun ai fi, ai putea să dormi aici? Că stau noaptea, stau. N-am treabă cu lumea. Eu n-am făcut să placă la lume, pentru ea l-am făcut. Indiferent ce-ar spune dumnealor, să se știe că Crivăț a fost nebunu’ de Å¢icu.”