M-am născut la Brăila, unde se stabiliseră bunicii din partea mamei, care erau evrei și fuseră patru ani într-un lagăr de muncă din Transnistria. S-au întors doar cu hainele de pe ei și nu au mai vorbit despre asta. Părinții mei, Georgeta Meilman șI Dănuț Nicolae Tudor Pavel, s-au cunoscut în 1965 și au rămas împreună din prima zi. Apoi, pe 16 octombrie 1987, tata a murit. Am decis să emigrăm la o lună după asta. Nu mai aveam pe nimeni în România, deși nici în Israel nu aveam decât câțiva prieteni șI niște rude din partea bunicului.
Am depus actele pentru emigrare la începutul lui ‘88. Exista o convenție semnată în anii ‘60 între Israel și alte state, prin care se stabilise că nativii se pot întoarce acasă, iar noi eram cumpărați. Costam câte 500 de dolari. Apoi, primeam bani de la ambasadă ca să ne rezolvăm treburile administrative până la plecare. Din banii aceia mi-am cumpărat primul meu parfum, Anais, de la shop. Am primit aprobarea la șase luni după ce am depus actele, dar nu am plecat. Mama, care era profesoară de balet, voia să își ducă clasele la capăt și să participe cu elevii la Cântarea României. Cred că se simțea de pe atunci că o să fie revoluție, pentru că șeful securității a avertizat-o pe mama să nu mai amânăm, pentru că în curând nu vom mai putea pleca.
Prima a plecat “averea” noastră, de la Chitila, în mai. O ladă care conținea 60 de kilograme din tot ce aveam. Am umplut-o cu lucruri mai importante din casă, haine de iarnă, pentru că ni s-a spus că vor ajunge în septembrie, un serviciu de masă, cizme, șI un tablou vechi de vreo sută de ani, care a stat tot timpul la noi în bucătărie. Noi am plecat în noaptea de 25 spre 26 iulie 1989.
În aeroport am avut fiecare câte un bagaj de 20 de kilograme, cușca terrierului Harry și un padoc pentru patru pisici, cu numai trei locuri ocupate. Ne-a trebuit aprobare de la Asociația Chinologică pentru Harry, iar cu birmanezul Figaro ne-au oprit la aeroport pentru că li s-a părut bun de prăsilă. Împreună cu ei au mai venit și pisicile Dixie și Suzy. Am ajuns noaptea pe aeroportul din Tel Aviv. Trebuia să cerem să fim duse într-un centru de absorbție, iar mama a purtat tratativele și a amenințat că ne întoarcem în România dacă nu ne primesc atunci în centru. În timpul acesta câinele tușea, pentru că era astmatic, și pisicile mieunau, învârtindu-se pe banda pentru bagaje. Cu toată tensiunea momentului, pentru că nu aveam încă unde sta, am început să râdem amândouă.
Centrul de absorbție era la Kiryat-Yam, într-o clădire de opt etaje. Am ajuns acolo pe la prânz. Am urcat cu liftul la ultimul etaj, unde ni s-a repartizat o cameră mică, de vreo 35 de metri pătrați, cu două paturi din fier și un dulap, un birou cu bibliotecă, așternuturi și geamuri termopan cu vedere spre mare. Nu era rău, dar noi avuseserăm o casă mare în Câmpina. Ne-am luat în brațe și am început să plângem.
În aceeașI zi ne-au repartizat la cursurile de ebraică, Ulpan. Eu nu știam să spun decât Shalom, dar am început cursurile a doua zi și învățam limba opt ore pe zi. Până la 1 septembrie, când a început școala, mergeam cu românii, rușii și argentinienii din centru la cursuri, iar după curs stăteam pe plajă până seara și repetam ce am învățat peste zi. La o lună de la sosire, mama a început să își caute de lucru pentru că la Centru puteai să stai gratis doar șase luni. După cele șase luni, mama era déjà profesoară de balet la Akko.
Am avut emoții în prima zi de școală, mai ales că nu mai eram cu cei de la Ulpan. Era un liceu normal, cu două clase de nou-veniți. Primul șoc a fost la engleză, când toate colegele se strigau Brenda și Kelly. Eu am crezut că așa le cheamă, mai târziu am aflat că se uitau la Beverly Hills 90210. Noi aveam un televizor primit de la rude și ne uitam sâmbăta la filme cu Alain Delon ca să urmărim traducerea în ebraică. Abia după patru luni în Israel am reușit să citesc un rând întreg de subtitrare.
Am avut noroc că Israelul este o țară de emigranți. Cel mai tare, însă, ne enerva că toată lumea ne spunea să avem răbdare pentru orice, iar noi o pierduserăm. „Savlanut!”, ne spunea lumea, iar mama le răspundea, cu zâmbetul pe buze, „Să te fut!”, cu grijă să nu o audă alți români. Am văzut Revoluția la televizor pe toate canalele. Ne-au bătut rușii în ușă să se asigure că am văzut și atunci am sărbătorit. Åži nu ne-am mai simțit singure. Câteva zile ne-a fost frică pentru prietenii din țară. Am cumpărat Paris Match-ul cu Mihaela Rădulescu pe copertă, mama îl mai are și acum. La vreo 9 luni de la sosire, am închiriat un apartament de trei camere în Kiryat Yam, unde am prins războiul din Golf. Mai târziu ne-am mutat la Akko. Am dat bacalaureatul și am făcut armata acolo. Mi-am făcut în cele din urmă prieteni, dar în 1993 m-am întors, la facultate, în România. Cu o valiză de 20 de kilograme în care era tabloul care stă și acum în bucătărie.
Noemi Revnic e PR Consultant și scrie pentru Tabu, secțiunea Life Style.
2 comentarii