De Carla Bancu
Noi două! O să vezi tu!
În zilele libere, sora mea și cu mine ne trezim în jur de ora 10. Nu prea se poate să dormim împreună și una să doarmă mai mult decât cealaltă. Pentru înviorare folosim muzică braziliană, sau, mai nou, un reggae soft. Neapărat, bem cafea.Cafea prospătă, la ibric, o linguriță și jumătate de cafea la fiecare căniță de apă, și cate una rasă de zahăr. Brun. Eu cu lapte de vacă, Ariana vegetAriana, cu lapte de soia sau orez.
În timp ce bem cafeaua citim mailuri. Åži răspundem. Citim și scriem. Sau povestim.
Avem multe lucruri în comun, dar unul care diferă clar este lista de cumpărături. A mea e plină de brânzeturi – dintre care mereu un sortiment scump, cremvurști, salam și lapte de vacă. Folosesc atributul „de vacă” de vreo doi ani, de când cu vegetAriana. Lista ei conține lapte de soia, tofu, cereale multe, nan uneori, houmus și fructe congelate.
Åži totuși, pare că totul s-a schimbat față de cum era înainte să plece în America.
Înainte, metodele de trezire erau mai dure: ori dădeam eu la maxim o melodie cu ritm de armată, ori Ariana se apropia de mine încet și îmi deschidea pleopele cu degetele, astfel încât lumina să-mi invadeze orice vis.
Atunci era simplu să hotărâm cine face cafeaua. „Tu faci cafeaua, am zis!” Această replică o trimitea pe cealaltă la ibric. Dacă lipsea terminarea „am zis” nu avea efect. Eu eram mai fraieră și uitam de regulă, așa că, de obicei, păzeam aragazul. Alteori, însă, îmi apropia ea cana fumegândă de nas în timp ce încă dormeam și îmi trimitea alintaroma.
Era o perioadă în care cunoșteam fiecare detaliu din viața ei. Puteam sa reconstituiesc orice scenă cu o acuratețe fantastică. Acum, de exemplu, mă întreb dacă s-a trezit, sau dacă a plecat deja la lucru.
A plecat în America de mai bine de doi ani. Singura perioadă în care am mai fost separate atât de mult, a fost perioada în care eu nu eram născută. Chiar și aceea a durat doar un an și opt luni. Mulți ani am împărțit o singură cameră, cu pat supraetajat, într-un apartament central din Târgu Mureș. Dorința de independență, specifică adolescențolor, a trimis-o în anii de liceu să doarmă pe canapeaua extensibilă din biroul lui tata, pentru sentimentul de „camera mea”. Ne-am dat seama repede că a fost lipsit de sens, astfel încât, după ce am urmat-o la București la facultate, ne-am amenajat din nou un dormitor cu două paturi.
După ce a plecat, mi-am dat seama că sunt aproape dependentă de detaliile din viața ei.
Această dependența m-a trimis spre experiment. Mi-am dat seama într-o zi, că nu mai știam cum își începe ziua, ce culoare au așternuturile ei sau cu ce ajunge la lucru. Åži am jurat că nici ea nu mai știe astea despre mine, după mai bine de un an de „oceanodepărtare”.
Experimentul consta în trei întrebări zilnice. Ea le citea, le răspundea și revenea cu întrebări de-ale ei.Așa am aflat că are parchet în apartament, că are perdele de culoare deschisă sau că, uneori, ia autobusul să ajungă la lucru, deși preferă să meargă pe jos. Doar cunoscând lucruri de genul acesta simt că reușesc să mă gândesc la ea.
Totodată, ea a aflat că eu merg la lucru cu metroul, pentru că nu prea am alternativă, că biroul meu e portocaliu și că la vremea experimentului citeam Milan Kundera (cehul ăla, cum a incercat ea să ghicească).
Când am vizitat-o în toamna lui 2008, la peste un an și jumătate de când a plecat, mi-am dat seama că, în ciuda experimentului, percepția mea mea era complet eronată. Bine, parchetul e tot parchet, dar să omită ea că are un Starbucks la parterul blocului, asta m-a surprins. M-a certat foarte tare că am ales să merg 4 zile la New York. Era din timpul în care trebuia să stau cu ea. Dar eu trebuia să văd New York-ul. E tipul de șantaj sentimental pe care îl aplicăm una alteia, fără să știm de ce. Am recuperat timpul pierdut într-o excursie de 4 zile în California, care a și generat două povești de neuitat: prima, cum am pierdut avionul la dus spre San Diego și, a doua, cum am pierdut avionul la întoarcere.
Primul zbor era în jur de ora 16:00. Am amânat plecarea spre aeroport cat de mult posibil. „Cee? Să stăm ca fraierele 2 ore in aeroport?”, am refuzat eu inițiativa Arianei de a ne grăbi. Puțin după 13:30 ne urneam spre trenul ce avea să ne ducă la aeroportul din Chicago. Trenul stătea. Se repara linia. Eu mă amuzam: „Ce nasol de cei care chiar se grăbesc la aeroport. Noroc că noi avem timp.” Se pare că n-am avut…
Apoi, cu o zi înainte de a pleca din San Diego, Ariana o sună pe prietena noastră Anca ca s-o întrebe la ce oră urma sa fie zborul ziua următoare, duminica. Zborul era la 6:10, cum am reținut noi. Dar sâmbătă, nu duminică. Îl pierdusem fără ca măcar să fi pornit spre aeroport.
Åži ce bine am râs!
Înainte să plece eram cele mai bune prietene. Suntem și acum, dar atunci relația era mai intensă. Ieșeam în oraș cu aceiași prieteni, făceam constant petreceri la noi acasă, pentru că ne plac oamenii si pentru că vecinii suportă bine gălăgia. Eram amândouă ghide de turism, ne plimbam prin țară cu un Volkswagen Polo, cântam odată cu casetofonul și făceam pauze lungi de cafea.
După fiecare zi de ghidărie ne cinsteam cu un restaurant, mâncare comandată de la chinezi sau înghețată Snickers de la magazinul din colț. Câștigam sume incredibile pentru noi și micile plăceri ni se păreau cuvenite. Ne organizam zilele libere cum vroiam și mergeam la festivaluri, concerte sau la Vama Veche. Când aveam chef luam zile libere ca să lenevim și să mergem la cumpărături. Când plecam separat în tur de țară, câte 10 zile, ne sunam în fiecare seară. „Am un turist, care…” Åži poveștile nu se mai terminau.
Uneori, pentru a-i sensibiliza pe turiști și a spori bacșișul se prezenta la autocarul meu, sau eu la al ei și urmau prezentările: „Ea este sora mea. Lucrăm împreună, ca să petrecem cât mai mult timp una cu cealaltă.” Turiștii erau mișcați până la lacrimi. Noi la fel.
Astăzi încerc să plec și eu din țară, dar prin Europa și doar pentru școală. Ea hălăduiește prin America Latină, predând engleză. Când mă supară îi reproșez că m-a lăsat singură pe lume. Când nu-i scriu ma acuză că niciodată nu am timp de ea. Când suntem în impas, supărare sau situație care pare fără ieșire ne transmitem sloganul nostru: „Noi două, o să vezi tu!”.
În loc de salutul final la telefon ne spunem că ne iubim. „’Besc!” sau „’Buie!” Când ne declarăm dragoste spunem: „Ești lumina ochilor mei”. Când suntem împreună, arată cu degetul pe mine, apoi pe becul aprins, apoi pe ochii ei. O prefer când mimează.
Dar ce-mi lipsește cel mai mult este râsul; râdeam de când ne trezeam, cu ritualurile noastre cu tot, și până seara târziu, la câte-o comedie și porunca de culcare: „Tu stingi lumina!”
Am zis!