Mâinile Elenei Miclea dispar pe nesimțite sub salopeta de blugi și se opresc pe stratul subțire de lână al bluzei roz, singurul mediator între palme și pielea întinsă a pântecului. Face adesea mișcarea asta, ca să-i simtă cât mai aproape pe Ana Maria și Matei Åžtefan, bebeii ce urmează să se nască la sfârșitul lui iulie.
Are 28 de ani, e inginer, dar lucrează ca asistent manager, iar soțul ei, 31 de ani, e inginer electronist. După ce s-au căsătorit în 2005, Elena și-a dorit cât mai repede un copil. După opt luni și toate metodele posibile să rămână – când temperatura bazală era optimă, o zi da, o zi ba –, a ajuns la clinica bucureșteană „Panait Sârbu”, principala stație pentru cuplurile infertile. Analizele ei au fost bune, așa că a urmat spermograma soțului. „Ieșise un dezastru”, își amintește ea.
Deși erau prezenți în număr suficient, spermatozoizii n-aveau mobilitate. Medicul le-a spus că singurele lor șanse să aibă copii sunt fertilizarea in vitro, inseminarea artificială cu donator, sau adopția. „Nimeni nu se gândește la infertilitate”, spune Elena, care e și membră a unui grup de inițiativă care militează pentru recunoașterea și în România a infertilității de cuplu ca boală și sprijinul financiar al statului în tratarea acesteia.
După un an de tratamente fără rezultat, în toamna lui 2007 au depus dosarul pentru FIV. După analize, Elena a făcut tratamentul de stimulare a ovarelor, combinat cu cel de inhibare, care nu permite ovulația până nu ajung ovulele la maturitate. În martie 2008 s-au recoltat prin puncție ovulele, au fost fertilizate in vitro cu spermatozoizi de la soț și, după câteva zile, i-au fost transferați în uter cei doi embrioni care au supraviețuit. Nu s-a prins nici unul. „A fost crunt, dureros și fizic și psihic”, spune ea. A făcut hiperstimulare, o complicație ce poate face ovarele să explodeze: „Îmi pusesem viața în pericol, dar durerea sufletească era mai puternică. Sunt optimistă, cred chiar prostește în anumite chestii și când cad, cad de sus. Am căzut bine atunci.
” Deja de când a apărut problema infertilității, Elena se înscrisese pe forumul desprecopii.com, unde mii de femei discută problemele maternității. Acolo a cunoscut-o pe Raluca Bonzi, și ea o femeie într-un cuplu infertil, care trăia în Franța. „Am citit pe forum cum își ipotechează fetele apartamentele, cum fac credite, cum se gândesc să-și vândă mașinile”, spune Raluca. „Costurile șFIV-urilor și inseminărilorț sunt relativ identice în România și în Occident, salariile nu sunt deloc identice, dar contribuțiile procentuale la asigurările de sănătate, da. În majoritatea țărilor din UE, se rambursează procedurile 100 la sută.” (Un FIV – analize, tratament și fertilizare – costă cam 4.000 de euro).
Raluca are 30 de ani și a plecat din România în 2002, după facultate. A făcut mastere la Londra și Bruxelles, a muncit pe trei continente și acum locuiește cu soțul ei italian în Paris, unde face un doctorat în științe politice. Deși plănuia să se implice în acțiuni umanitare la pensie, a decis că problema infertilității în România nu suportă amânare. Acum un an, când era însărcinată după primul FIV, a chemat fetele de pe forum la arme. Așa s-a născut SOS Infertilitatea, un grup de inițiativă din care fac parte și femei gravide sau deja mame. Majoritatea s-au văzut doar în poze, comunică pe mail și fac totul voluntar. Au început cu petiții la Ministerul Sănătății, dar li s-a răspuns că sunt și probleme mai grave încă nerezolvate. Au bombardat candidații la uninominale cu mailuri, au făcut un blog (infertilitate.com). Au obținut susținerea unor politicieni și s-a vorbit despre infertilitate în presă. În primăvara asta au început lucrul la un proiect de lege, coordonat de deputatul Sulfina Barbu, iar petiția colectivă trimisă la Parlamentul European (500 de pagini de semnături) urmează să fie discutată în Comisia pentru Sănătate.
Sunt femei cu voință, dar nu naive. Nu visează încă la patru-cinci FIV-uri plătite integral de asigurările de stat. Deocamdată vor să obțină gratuitatea analizelor hormonale, subvenționarea medicamentelor și campanii naționale de informare despre infertilitate. La fel ca în Occident, cu anumite condiții: cuplurile trebuie să fi trăit minim doi ani împreună, femeia să aibă sub 43 de ani, iar medicul specialist să recomande aceste metode ca ultime soluții pentru o sarcină. „Prin lege ne dorim tocmai să stabilim niște limite”, spune Raluca, „să nu se poată nimeni juca de-a Dumnezeu”. Raluca e optimistă – și cu legea, și cu FIV-ul pentru care se pregătește (a pierdut prima sarcină). „Trebuie să fii puternică, mai ales când e vorba de infertilitate masculină”, spune Elena. „Ei sunt mai sensibili. I-am spus soțului meu că sunt multe lucruri care ne leagă și ne fac să fim un cuplu. E o problemă care te poate apropia sau te poate despărți. Pe noi ne-a apropiat.” Deși era planificat pentru vara asta, Elena a făcut al doilea FIV toamna trecută. A ales o clinică din Austria, care folosea o metodă nouă de selecție a spermatozoizilor. Hotărâseră că era ultima încercare, ajunseseră la limită – psihic, fizic și financiar. Până la analizele de sânge, n-a vrut să-și facă niciun test de sarcină, îi era deja silă de ele. Abia la 17–18 săptămâni, când medicul i-a spus că a trecut pericolul să piardă sarcina, a avut curaj să intre într-un magazin pentru copii, de unde a cumpărat două body-uri galbene Andreea Esca, pe care scrie „Eu și tati o iubim pe mami”. N-a fost și nu e o sarcină ușoară, dar asta contează prea puțin acum. Important e să le aranjeze bebeilor camera – parchetul crem deschis, mobila albă și pereții lila, cu Bambi și alte animăluțe pictate după șabloane – și să se pregătească pentru o nouă viață, în patru. „Sunt exact așa cum mi-am dorit, gemeni fetiță și băiat”, spune ea linștită, cu brațele încrucișate peste burtică. „Dumnezeu a vrut să am acești doi copii, nimeni altcineva nu mi i-a dat.”
4 comentarii