O mireasă gadjo – Tamango și Aurica, căsătoriți de 35 de ani
Lui Tamango îi place să spună că este țigan. Își cunoaște valoarea și își asumă fără nicio problemă etnia. Asta nu de ieri, de azi, ci din adolescență, atunci când a furat-o pe Aurica, o gadjo*, din casa părinților ei și a adus-o să trăiască împreună cu el. Ei nu i-a fost ușor. Avea numai 15 ani când s-a îndrăgostit de țiganul chipeș despre care toate prietenele ei spuneau că „e șmecher, nu te ia să trăiască cu tine“.
Îi era drag și frică de el în același timp, dar și-a înfrânt temerile și a plecat cu el. Au trăit o vreme într-o casă cu doar trei pereți, în care s-a născut Dezdemona, prima lor fiică, și în care Aurica a luat prima bătaie de la soțul ei, pentru că nu reușea să învețe țigănește. Cu timpul, s-au mutat, au mai avut încă 8 copii și a început să le meargă bine. Tamango este acum un artist recunoscut, deși soția lui nu i-a văzut vreodată un concert. A stat tot timpul acasă, având grijă de copii. A început să regrete, după o vreme, ruptura de familia ei.
A încercat să își apropie frații și părinții, dar nu a reușit decât pe jumătate. Mama ei nu a putut să accepte niciodată că singura ei fiică a fugit cu un țigan. I-a fost cu atât mai greu când Tamango a plecat pentru 5 ani de acasă, cu o altă femeie. Când s-a întors, Aurica l-a primit calmă, trecând peste anii în care fu-sese nevoită să muncească cu ziua ca să își întrețină familia. Astăzi sunt din nou împreună și au sărbătorit 35 de ani de căsnicie.
Tamango este consilier al primăriei din comuna Ghimpați și, din banii pe care îi câștigă din muzică și din mici învârteli, încearcă să ajute săracii. „Din banii pe care îi fac dau la amărâți. Fără să mă ajute nimeni, mă duc la București în en-gros, în second-hand și cumpăr țoale și le dau la amărâți pe baza că și eu am fost amărât și m-a ajutat Dumnezeu.“ Cât despre Aurica, ea s-a integrat complet într-o lume care nu era a ei și s-a resemnat: „Coarne mi-a dat Dumnezeu, coarne să port.“
Părinții disfuncționali – Vasile Paul Dragomir și fiica lui, Bianca
Vasile Dragomir e un bărbat tânăr care nu se poate resemna. Este paralizat de 2 ani. În limbaj medical, boala lui se numește tetraplegie spastică. În viața reală, asta înseamnă că nu se poate ridica din pat și că nu își poate mângâia fiica. Că este dependent mereu de ceilalți. Că mama lui trebuie să fie în permanență la dispoziția lui, ca să îl ajute cu orice – chiar și pentru a îndepărta o muscă ce i se așază pe față.
Acum câțiva ani, Vasile avea o familie normală. S-a căsătorit cu Mari și au avut un copil, pe Bianca. Când fetița avea un an, „tati a plecat să ia jucării“, la muncă, în Franța. După doi ani, Mari l-a urmat. Pe 23 septembrie 2006, Vasile trebuia să se întoarcă în țară, să își reînnoiască viza. A avut, însă, un accident de muncă chiar în ziua plecării. Åži de atunci s-a schimbat totul. Soția lui a trebuit să se îndatoreze ca să îi plătească operațiile, una la gât și două la cap. După o vreme, Vasile a fost mutat într-un spital belgian și, cu ajutorul Organizației Internaționale pentru Migrație, a fost, în cele din urmă, repatriat.
Mari este în continuare la muncă. Vasile i-a spus „Stai liniștită, că eu te-am iubit și te iubesc, nu contează că nu-mi trimiți bani.“ Bianca locuiește cu părinții lui Mari, și nu îi place să își viziteze tatăl, care „plânge tot timpul când mă vede“. Până când tatăl ei nu va fi sănătos și mama ei nu se va întoarce acasă, fetița nu vrea să locuiască cu familia ei. În așteptarea acelui moment, vorbește ocazional, pe Internet, cu mama. Vasile Dragomir este recuperabil. A făcut progrese uimitoare în câteva luni. Acum își poate flexa genunchii și poate să își ajute tatăl să îl ridice când se așază pe scaunul cu rotile.
Încă nu își poate mângâia fetița. Are nevoie doar de operație cu celule stem. Familia lui ne-a primit în casă cu speranța că îi putem ajuta cumva. Åži-au deschis un cont în care așteaptă donații la BCR 12 RNC B0205068315970001 – pentru euro și RO 12 RNC B0205068315970002 pentru lei.
Viața în puncte ANL – Petre și Gabriela, împreună de 4 ani
S-au cunoscut acum 4 ani într-o tabără, la Crasna, organizată de mai multe centre de plasament. S-ar putea spune că norocul i-a adus împreună, dar viețile lor nu au fost nici pe departe norocoase. Mama Gabrielei a aruncat-o la gunoi la vârsta de trei luni. A recuperat-o bunica și a crescut-o până la 9 ani. De la moartea bunicii, Gabriela a schimbat mai multe centre de plasament: Brădetu de Sus, Târgu Secuiesc, Întorsura Buzăului. Petre a crescut și el tot în centre de plasament. A realizat târziu că toți oamenii au părinți, când era deja la școală și aproape toți copiii aveau câte un pachețel pentru masa de prânz și niște oameni mari îi așteptau să iasă de la școală.
La 9 ani și-a cunoscut mama „Nu am conștientizat, la primul impact. Era o doamnă căreia i se spune mamă. Ce e aia mamă?“ Petre nu ar fi trebuit să meargă în tabăra unde a cunoscut-o pe Gabriela – era mult mai mare decât restul participanților. Conducerea centrului i-a cerut să meargă ca să aibă grijă de ceilalți. Åži-a făcut bagajele când autocarul aștepta semnalul de plecare. S-au întâlnit și nu s-au mai despărțit de atunci. Când au ieșit din centrele de plasament, a început aventura lor în viața reală. Au locuit o vreme la părinții lui Petre, până când li s-a sugerat că ar fi cazul să plece. De atunci, au stat cu chirie în diverse locuri pe care și le puteau permite.
De câteva luni locuiesc la Pasărea, într-o căsuță pe care o doamnă le-a închiriat-o în schimbul serviciilor la curățenie ale Gabrielei. Nu au vrut să pozeze în fața casei, pentru că, spun ei, nu e casa lor și nu îi reprezintă. Așteaptă să aibă casa lor ca să își întemeieze o familie, deși, în acest moment, își sunt unul altuia familie. Pe lângă dragostea care îi leagă, Petre și Gabriela sunt uniți și de toate greutățile prin care au trecut – lucrurile care i-au făcut să caute ceea ce le-a lipsit toată viața. Petre și Gabriela își măsoară viața în puncte pentru o locuință ANL. 15 puncte pentru că au crescut în centre de plasament, 15 puncte pentru că Petre a absolvit o facultate – psihologia, și se gândesc că, dacă s-ar căsători, ar mai câștiga încă 2 puncte.
Familia interzisă – Tudor și Nicu, împreună de un an și jumătate
Nicu a intrat în lumea gay acum un an și jumătate, când l-a cunoscut pe Tudor. Până atunci, credea despre sine că este heterosexual și doar vag interesat de bărbați. Ironic, prima lui cunoștință apropiată a fost Tudor, activist de multă vreme pentru drepturile comunității gay din România. S-au întâlnit pe un site: Nicu, timid, nu își afișase nicio fotografie, iar Tudor refuza din principiu să converseze cu necunoscuți fără fotografii.
Nicu și-a folosit cele mai bune replici ca să îi poată capta atenția, iar Tudor și-a manifestat solidaritatea față de tânărul debutant. S-au întâlnit de câteva ori până să se hotărască să fie împreună. Au făcut naveta între orașele în care locuiau de câte două ori pe lună, timp de jumătate de an. În august 2007 s-au mutat împreună. Au o viață de familie pe care ar invidia-o mulți, dar nu o familie în toată regula. Nu doar din cauza legilor, care nu permit, încă, în România, căsătoria între persoane de același sex, dar și pentru că majoritatea oamenilor nu privesc cu ochi buni cuplurile gay. „ACCEPT promovează acum doar legalizarea parteneriatelor.
Eu zic că nu mai trebuie să cerem în pași mărunți. Nu trebuie să mai cerem jumătăți de măsură. În definitiv, suntem cam în întârziere. E doar secolul XXI.“, spune Tudor, care a obosit să lupte pentru fiecare lucru mărunt de care cuplurile heterosexuale se bucură necondiționat. Tocmai pentru că nu a intrat decât recent în comunitate, Nicu nu se teme să facă gesturi afectuoase în public și se manifestă cu naturalețe, în timp ce Tudor se gândește, la fiecare afișare a afecțiunii pentru partenerul său de viață, la toate gesturile similare pe care le-a făcut de-a lungul anilor doar pentru a vedea până unde poate să meargă. „Nu pot să îl țin de mână pe Nicu de teamă că aș testa doar limite, nu ar mai fi un gest natural. De asta, pentru mine, Nicu e un erou. A parcurs un drum fantastic într-o jumătate de an. „
Familia imposibilă
Îmi place să cred că am crescut într-o familie fericită. De asemenea, mai cred că datorită familiei mele am ajuns să fiu omul care sunt acum. Părinții mei continuă să fie modelele mele în viață și trebuie să le mulțumesc pentru multe. Totuși, nu mai cred în familie. Nu acum. Nu îmi doresc copii, nu îmi doresc să mă căsătoresc și asta pentru că mi se pare utopic să speri la un lucru care și-a pierdut de mult premisele de funcționare, dacă nu cumva de existență. Mi se pare că, undeva, pe drumul ultimilor 20 de ani românești, s-a pierdut ceva esențial: speranța.
Nu sper că voi găsi o persoană care să mă iubească sau pe care să o iubesc necondiționat pentru toată viața, nu cred că îmi voi face vreodată timp să o caut. Åži nici nu vreau să fac asta. Totuși, sunt foarte conștientă de faptul că sunt dependentă de prietenii mei. Sper că vom fi împreună pentru totdeauna și că ne vom petrece bătrânețile ieșind în oraș la cafele, sprijiniți de bastoane și de cadre. Mi se pare că e firesc să fie așa.
Este singura imagine suportabilă pe care mi-o pot face despre viitorul meu îndepărtat. Asta pentru că nu am reușit să renunț complet la funcțiile familiei; mă aștept doar ca ele să fie îndeplinite în alt fel, de către alți oameni. În sensul acesta, am deja o familie. O numesc, în glumă, familia mea urbană. Este mereu acolo pentru mine, nu pleacă nicăieri pentru că nu îi permit, îmi umple zilele de weekend, îmi răspunde întotdeauna la telefon, e gata să mă înțeleagă, să mă iubească și să nu mă judece indiferent ce aș face. Nu o consider o familie-surogat, ci una cât se poate de reală și de adecvată nevoilor mele – familia care mi se potrivește.