Picam pe la mijlocul clasamentului, erau alte vremuri se intra greu, erau foarte mulți candidați. Mă și angajasem, ca să am bani de meditații. Munceam până la 7 seara, apoi mă duceam la pregătire. Învățam, deși simțeam că filologia nu e pentru mine. Când mă întreba lumea ce vreau să fac răspundeam: “nu știu”. Întotdeauna făceam lucrurile diferit de ceilalți. Când mă pregăteam pentru filologie, știam doar că drumul meu va fi diferit, însă nu-l simțeam încă.
Într-o zi, un prieten, care mă știa din toate piesele de teatru în care jucasem în școală, mi-a spus: “ la trupa de teatru Eveniment a CC a UTC se dau probe. Du-te și tu.” La audiție, a trebuit să citesc din Caragiale. Când am terminat textul, i-am auzit pe cei din juriu: “Mâine să vii cu două poze. Începem munca, avem de repetat”. Peste câteva zile, jucam premiera – un colaj de momente după Caragiale. Profesoara de română care mă medita pentru Filologie era în sală și după ce s-a terminat spectacolul mi-a zis: “Trebuie să te faci actriță”. Pentru o vreme, am renunțat la admitere. Venise în Bucuresti, de acasă de la Târgoviște, și una dintre surorile mele care se pregătea să dea la Geografie. Munceam ca să își poată plăti ea meditațiile. Åži ca să putem trăi.
După ce a intrat ea la facultate, am dat și eu la UNATC, la păpuși. Am picat de trei ori. Mereu eram a doua sau a treia sub linie. Cel mai mult m-a durut când am auzit o conversație între profesori: “Dar de ce nu intră fata asta? E bună.” “E bătrână. Are 30 de ani”. Doamna care o spunea avea 70.
Momente ca acesta te fac să crezi că nu mai contează nimic pe lume, că tot ce se întâmplă e nedrept. Ești furioasă, disperată, necăjită. Tot ele te obligă însă să te regrupezi, să înveți să o iei de la capăt. Într-o săptămână sau în 5 luni.
Am jucat în teatre la revistă, dramă, păpuși, liric – oriunde se dadeConcurs – Reșița, Brașov, Craiova, Ploiești, chiar și înainte de a intra la actorie. Când am intrat, în 93, la Universitatea Hyperion, aveam 31 de ani. Întârzierea admiterii a fost doar un moment greu din viața mea.
În urmă cu aproape 3 ani, bărbatul cu care îmi împărțisem viața timp de 10 ani, a plecat de acasă. S-a dus la slujbă și nu s-a mai întors! Trei zile l-am sunat și nu mi-a răspuns. A venit să-și ia acte și lucruri când nu eram acasă. Timp de șase luni am plâns în fiecare zi. Mă duceam la emisiune și fetele de la machiaj mă rugau să nu mai plâng, să-mi poată da cu rimel. Intram în emisiune și îmi jucam rolul: râdeam. După, începeam să plâng din nou. Plecarea lui venea după o perioadă grea: mama fusese operată de ulcer varicos și unul dintre cumnații mei murise. În scurt timp, mi s-a încheiat și contractul pe care îl aveam cu Prima Tv, la emisiunea unde eram alături de Teo.
Åži m-am trezit între ruine.
Stăteam acasă și mă uitam pe pereți. Dacă deschideai ușa șifonierului meu, cădeau hainele pe tine. Făceam doar strictul necesar: mă îngrijeam de cei trei căței pe care îi am și cele trei pisici. Atât. Nu-mi dadeam seama unde era energia pe care o aveam înainte, când rezolvam toate lucrurile casnice foarte repede, în pauzele din programul meu încărcat; când puteam să-mi aștept bărbatul la 1 noaptea cu o masă caldă – ținea regim și aveam grijă de el.
Lumea îmi zicea: “Pleacă undeva să uiți de toate”. Așa m-am dus în Grecia cu o prietenă. Vizitam o mânăstire și am pus acatiste pentru toți cei pe care-i știam: mama, surorile mele, cumnații, nepoții mei, ba chiar și pentru fostul meu bărbat. La ieșire, mi-am dat seama că singura persoană pentru care nu pusesem un acatist eram chiar eu.
A fost primul moment când am realizat că, de acum încolo, trebuie să mă gândesc și la mine. Dar nu mi-a fost ușor să învăț să am răbdare să mă întorc la mine! Când făceam emisiuni eram în turbion, totul era un vârtej. Åži în vacanțe eram ba în caravane, ba la filmări la mare. N-aveam timp de altceva.
Cu ceva timp în urmă un prieten mi-a spus: „Åžtii de ce îți e asșa greu? Pentru că nu-l ierți. Te-ai intrebat de ce? Din orgoliu și vanitate! Nu că nu poți! Nu vrei!”.Oricât de greu mi-a fost să accept mi-am dat seama că, dincolo de suferința și toată dezamăgirea pe care le trăisem, de fapt asta era esența: orgoliul.
Așa a venit liniștea pe dinăuntru. Åži-am putut să ies din vârtej. Am început să fac liste cu lucruri pe care ar trebui să le fac. Åži-am scris: Trebuie să-mi încep o viață nouă; viața de după el; viața de după „Teo”. Trebuie să mă reîntorc la ce-am visat eu să fac: să joc!
Profesional aveam nevoie de o pauză în care “Tanța” să se desprindă de mine. A fost doar un rol, un personaj care a evoluat de-a lungul sezoanelor emisiunii. Dar eu nu sunt Tanța, ci actrița care o juca. Oricât de ciudat sună pentru oricine ne-a văzut ca pe un cuplu de nedespărțit, Teo și Tanța, destinul face alegeri pentru noi. A ales iar eu m-am supus. Åži toate lucrurile bune din cei 7 ani de „Teo” sunt acum puse la loc sigur, cu oameni cu tot- în mintea și în inima mea.
De atunci mi-am mai facut și alte liste. Pe cea către Doamne, Doamne am scris: “Doamne, Te rog ai grijă de mama că e bătrână și are nevoie, ai grijă de câinele meu Fifi, că și el e bătrân, ai grijă de nepoții și surorile mele. Åži dă-mi un job ca să-i pot ajuta pe toți.”
Nuami Dinescu face stand up comedy, are o colaborare cu femeia.ro unde realizează interviuri video, pregătește o piesă în două personaje, în care interpretează rolul a 5 femei, și, în curând, o veți vedea special guest star la o nouă emisiune.
2 comentarii