Lunea. Mă trezisem la șapte dimineața și din oră-n oră mă uitam la ceas. Cifrele erau prea mici. Åži a venit ora unsprezece. Orele se împart în ore rezonabile și ore la care suni. Unsprezece nu era o oră rezonabilă, era una somnoroasă. Douăsprezece mușca din mine. Gata. „Mâine și poimâine mi-e imposibil, lucrez la un film.” Dar, nu, clipe de grație există. Timpul are momentele lui uluitoare. „Sună-mă mâine și poate ne vedem după-amiază.” Åži marți iar trec orele dimineții și spre ora unu sun. Nu răspunde. Timpul era ocupat pentru mine. Apoi, timpul a devenit un beep. Da, Andreea îmi dăduse un beep. Smulsesem promisiunea: în seara aceea, pe la Piața Romană. Vorbim pe la șase. Åži două ore am stat să studiez cine este Andreea. Ăsta da timp. Åži la ora șase iar vorbim. Să vorbești, să vorbești, să fii mobil. Nu, ea este în Mon Cher. Să vin acolo, în Decebal. Cum nu știam Mon Cherul Decebal, cer detalii. „Păi, lângă chinezesc.” N-am găsit chinezescul, bine, era și greu, nu te lasă nimeni în trafic să te sgâiești după amănunte. O sun iar, mă mustră că nu știu barurile. Ajung. E Mon Cher. „Specific, internațional, ambient, trendy, intim, aer condiționat, terasă, cocktail-bar, expat friendly, factură fiscală la cerere, Tv-bar”. Mărturisesc că n-aș fi recunoscut-o pe Andreea, dacă, într-un moment „de poză”, mutându-și un picior peste alt picior, nu i-aș fi văzut nasul. Nasul. Pentru interviuri similare timpul recunoașterii era pierdut după cum stăteau sânii în decolteuri. Atunci însă mi-am dat seama că eram pierdut. Nasul mi-a făcut cunoștință cu Andreea. „Sper că nu te superi că sunt cu prietena mea.” Mi-am dorit un loc retras, doar-doar scap „de prietenă”. Andreea, hotărâtă, a învârtit chelnerii, a găsit un loc, dar unde nu se putea despărți de prietenă. Fumatul, geanta gen sacoșă, hainele parcă mai mari ca trupul, nasul, prietena. Scanasem cu privirea situația și uitasem ce vroiam s-a întreb. „E, păi, eu vreau un șuting, nu poți să-mi faci un șuting mai degrabă? Că s-a săturat lumea de pozele astea ale mele.” Nu puteam să-i fac un șuting. „Åžutingul e ceea ce vreau… interviul? De ce trebuia să ne vedem pentru interviu? Ce-i ăsta? Eu nu-s obișnuită cu dinăsta.” Dinăsta era un reportofon. O înconjurasem. „Putem începe? Cum adică s-a săturat lumea…” „Am început? Hihahahahaha. Nu beți nimic?” „O apă minerală”. „Haide, spuneți!” „De ce s-a săturat lumea…” „Nu, că asta e ideea dată de mine.” „Am speculat mârșav.” „Nu, pe bune, îmi faceți un interviu ca lumea sau nu?” „Cum ar fi un interviu ca lumea?” „Păi, despre ce ar fi materialul dumneavoastră? Păi, dumneavoastră nu aveți niște întrebări pregătite?” „Nu văd o problemă să încep de oriunde. Pot să încep de la șuting, pot să încep de la cariera ce ți-o propui, pot începe cu amintirile din copilărie, pot începe cu felul în care te-ai îmbrăcat azi. Pot începe de oriunde pentru a vorbi despre tine. Pot începe cu orice pentru a vorbi de toate cele amintite mai devreme.” „Nu cred că poți. Sincer, nu cred. Nu ai nici o exprimare la tine ca la un interviu.” „De obicei cu ce se începe?” „Nu se începe cu ceva. Dar nu ați venit cu nici o pregătire.” Åži prietena, cea care o credeam ostilă: „Are întrebările în cap, dragă.”… „Bine, hai, să facem, dar eu, pe bune, nu înțeleg de ce să vă vedeți cu mine și de ce ați venit cu ăsta? Interviul ăsta trebuie să apară scris, nu? De ce ați venit cu ăsta?” „Vreți să sun ca să iasă scris?” „da, da, așa fac la toate”, „păi, să plec acum și să sun peste cinci minute? Sau să trimit pe e-mail ca să iasă în scris?”, „Cred că așa e ok. Tonciu liniuță jos andreea iahu.” Nu venise apa. Plătesc nebun și plec. Åži am trimis întrebările:
„Te iubești? Cât de mult? De ce?
Ce chiloți îți iei și de unde?
Ce cărți îți iei și de ce?
Ce înseamna să fii goală în fața aparatului foto?
Ce defecte îți acoperă o poză? Ce defecte ai? Ai suflet?
Cine e modelul tău de viață? Îți place istoria? Ai conștiință? Îți folosește la ceva?
Ai sânii cu silicon? Cum îi îngrijești? Îi iubești?
Cât de mare e nasul tău? Ajută la ceva?
Vârsta ta biologică e aceeași cu cea psihologică?
Cât de repede te îmbraci? De ce?”
Åži timpul s-a scurs ca neantul. Greu, dureros, surd, neînțeles. „Da, sâmbătă aveți răspunsurile”. Vineri, sâmbătă, duminică. Ora șase seara. Răspunde: „E, păi, sunt la mare, lasă că mai aveți timp de mine. Nu intru acum, intru data viitoare.” Cred că n-am fost deloc sincer în privința întrebărilor, fiindcă nu știu ce mă interesa. Din cauza asta nici n-a existat vreun interviu. Andreea avea dreptate.