Întocmai ca medicina homeopată, Mizerabilii reuşeşte o performanţă impresionantă: să-i transforme pe oameni în fani incandescenţi, cu ochii plânşi – cazul meu şi al fashion editorului nostru Marian Pălie – sau în hateri furioşi. Cei din urmă se numără, îndeobşte, din categoria care n-a prea înţeles la ce a venit.
Suntem mizerabili sau suntem dansator?
Romanul Mizerabilii a fost publicat în 1862. Pe autorul său, Victor Hugo, nu-l interesa câtuşi de puţin să băsmească poveşti frumoase; omul avea o întreagă teorie despre condamnarea socială, care creează în mod artificial iadul pe pământ şi despre degradarea omului afectat de sărăcie. Deci, practic, a scris Mizerabilii să demonstreze un punct de vedere. Şi, în caz că povestea propriu-zisă nu era suficient de obvious, omul întrerupea intriga din când în când, trecând la teorie. Şi-şi explica punctul de vedere despre morală şi societate. Practic , 955 din 2783 de pagini sunt sub formă de eseu şi ne învaţă de ce sistemul e fundamental greşit.
Eu când vreau să explic, explic!
Musicalul lui Claude-Michel Schonberg, pe libret de Herbert Kretzmer, a simplificat mult intriga, a renunţat la teorie şi a scos câteva dintre aspectele mai terifiante (exemplu: dacă în roman, Fantine îşi vinde dinţii din faţă, să trimită Thenardierilor bani pentru fetiţă, în musical îşi vinde măselele – posibil pentru că nici o actriţă, oricât de devotată meseriei, n-ar renunţa la incisivi pentru un rol incisiv.) Dar mesajul, şi anume acela al acutei injustiţii sociale, a rămas. N-avea cum să nu rămână, când ăsta a fost, practic, motivul pentru care Hugo a scris romanul.
Acum, că am lămurit despre ce vorbim, să trecem la filmul lui Tom Hooper. Autorul a făcut opţiuni regizorale curajoase şi extrem de inovatoare pentru o ecranizare de musical. De exemplu: Dacă vom compara, să zicem, varianta din film a songului Empty Chairs at Empty Tables cu oricare dintre variantele scenice, vom remarca faptul că niciunul dintre actorii filmului nu încearcă să pară cântăreţi, nu ne bagă tremolouri, floricele, nu cântă full voice. Se cântă cu accent pe text şi pe emoţie sinceră.
Apoi: Momentele muzicale sunt puse în valoare nu prin coregrafie şi dans, ci prin prim-planuri. E o veritabilă estetică a prim-planului în acest film. Camera îmbrăţişează actorul, îl învăluie, practic i se strecoară prin pori. Le explorează ridurile de expresie şi cearcănele. Le pune în valoare fiecare tresărire a unui muşchi facial. Probabil, a fost o sarcină cumplit de dificilă pentru fiecare dintre ei, fie că era vorba de Hugh Jackman, Eddie Redmayne sau Anne Hathaway. Dar efectul emoţional şi vizual e răvăşitor.
Dar momentele de dramă sunt excelent contrapunctate de satiră la toate nivelurile. Nu mă gândesc doar la momentele cuplului Sacha Baron Cohen – Helena Bonham Carter, care parodiază toate filmele de Tim Burton pe care le-aţi văzut.
Nu, ăsta nu e un cadru din Sweeney Todd.
Am mai identificat cadre-parodie din Piraţii din Caraibe, Aventurile lui Tintin şi Avatar. Şi poate or mai fi fost, dar cultura mea cinematografică nu e atât de vastă.
Dar cea mai subtilă parodie nici măcar nu e aceea la adresa confraţilor interesaţi în efecte ieftine. Dacă Hugo îi pune pe Jean Valjean şi pe Marius să scape de poteră prin sistemul de canalizare parizian, Hooper merge mai departe cu imaginaţia şi-i scufundă până la gât în excremente. Ca dovadă că, adeseori, preocupările politice tind să te mânjească într-un mod dezagreabil.
—-
Intră pe HOMEPAGE TABU şi participă la concursul OSCAR 2013: poţi fi unul dintre cei care jurizează şi poţi câştiga 6 PREMII în valoare totală de 6.000 lei!
7 comentarii