Cele mai fascinante exerciţii de naraţiune la persoana I mi se par, de departe, cele în care autorul îşi asumă un personaj radical diferit de sine. Lectura devine, pentru chiţibuşari, un prilej de a căuta cusătura cu aţă albă – ruptura de personaj.
În Soni (ediţia a III-a revăzută, ed. Polirom, 2012), experimentul asumării de către autor a personajului – tânăra cu viaţă normală şi job normal, care află, pe neaşteptate, că e bolnavă de cancer – dă rezultate surprinzătoare. Personajul feminin este atât de închegat, de bine caracterizat, de uman, de mobilat pe interior pentru a depăşi limitele clişeului “fata-normală-bolnavă-de-cancer”, încât, din 30 în 30 de pagini, te mai întorci la copertă să te convingi că autorul e bărbat. Dacă acesta nu strecura intermezzo-uri cu mailuri între un RA şi o misterioasă D., suferindă de cancer, ar fi putut frapa şi mai mult cu profunzimea detaliilor, cu ascuţimea spiritului de observaţie, cu forţa ficţiunii. Pe de altă parte, e mai cinstit aşa. Chiar dacă respectivele intermezzo-uri au efect de duş rece, te scot din poveste şi îţi dau senzaţia că eşti la un restaurant de lux şi, între două îmbucături de foie gras, te ridică cineva de guler şi te bagă în curtea din spate să vezi cum taie băieţii gâştele.
Şi totuşi, experienţa e în spiritul romanului. Dacă ideea ta de client e doar să savurezi un foie gras la restaurant, da, ar fi deranjant să ţi se întâmple asta. Dar dacă vrei imaginea completă, vizita în curtea din spate ţi se va părea un bonus.
Din clipa în care eroina, Soni, află că are cancer, viaţa ei se simplifică brusc – devine o lungă şi captivantă vizită în curtea din spate. Care e murdară, dezgustătoare chiar, pătată de sânge şi de multe lichide prea puţin apetisante – şi, totuşi, e cea mai autentică imagine a restaurantului. Iar modul în care se întâmplă aceste vizite denotă o maturitate surprinzătoare pentru un autor atât de tânăr. Succesiunea scenelor – a celor de un comic macabru, a celor de o tandreţe sobră, perfect dozată pentru a evita patetismul gratuit, a celor tripante, de tip the-other-world-says-hello – e inspirată şi catchy.
Dacă materialul literar şi arhitectura acestei versiuni a romanului sunt demne de laudă, stilul mai reflectă, pe ici pe colo, exagerări de debutant. S-a bătut multă monedă pe faptul că se vede de la o poştă modelul livresc al beatiştilor, nu am de ce să repet asta. Sunt însă scene – probabil, cele în care autorul a pompat mai puţin efort – care au o amprentă personală pregnantă, promiţătoare.
Bonus de pwnage: m-a amuzat teribil modul în care autorul s-a introdus pe sine în naraţiune, ca scriitorul care o fascinează pe eroină şi care primeşte sarcina să-i ducă povestea mai departe. Şi nici măcar n-a încercat să-şi spună Niculae Moromete, sau aşa ceva. Nu: Andrei Ruse e erou, prezentat la persoana a III-a, în cartea lui Andrei Ruse. Ca hybris-addict ce sunt, amănuntul ăsta mi s-a părut cel mai tare.
Soni” (ediţia a III-a revăzută) de Andrei Ruse se lansează pe 5 septembrie, la ora 19.30, la Cărtureşti Verona.
3 comentarii