Ce n-o să se întâmple niciodată/prea curând în țara noastră:
Prietena mea A. este franțuzoaică, dar trăiește de trei ani în România. După ce și-a terminat studiile de publicitate la Paris, a venit la noi în țară unde muncește cot la cot cu românii noștri creativi. A. mi-a povestit cum, în prima zi de facultate, pentru a se cunoaște mai bine, toți studenții erau obligați să facă „testul copacului”.
Åžtiți despre ce vorbesc, nu? Se desenează rapid un copac pe o coală albă și ilustrația ar trebui să zică multe despre personalitatea ta. Dacă pui flori în copac înseamnă că imaginația ta e bogată, dacă trunchiul copacului tău are și rădăcini înseamnă că ai principii valoroase, iar dacă desenezi un palmier înseamnă că ești gay/lesbiană.
Cum toată grupa lui A. știa despre povestea asta, toți proaspeții studenți au desenat câte-un palmier pentru a-i destabiliza un pic pe profesori. Francesco trăiește la Roma unde lucrează ca bucătar într-un restaurant de lux. Francesco este gay. Momentan, îi plac doi băieți și încă nu e sigur cu care să se implice într-o relație. Vecina lui, Maria, de 60 de ani, îl invită de două ori pe săptămână la cafea.
Cofeina intră în sânge în timp ce Maria îl sfătuiește pe bucătarul nostru gay cum ar trebui s-aleagă între cei doi pretendenți. Mi-nunat, îmi zic, în timp ce statisticile de anul trecut arată că 70% dintre locuitorii României care au sub 35 de ani ar prefera să nu aibă vecini homosexuali. În Varșovia doi băieți (un cuplu) și-au adunat forțele și au creat revista DIK FAGAZINE, o variantă est-europeană a celebrei publicații BUTT.
Dacă în România au existat câteva tentative de presă gay cu iz monden, care s-au evaporat în timp, DIK FAGAZINE-ul pare să reziste cu bine. Ultimul număr este chiar despre țara noastră. De fiecare dată când ajung în alte țări mai occidentalizate, mă bucur să mă pot ține de mână cu un bărbat pe stradă la lumina zilei.
E mult mai excitant decât să-mi cumpăr haine reduse care nu se găsesc pe meleagurile noastre sau să vizitez muzeele încercuite în ghidurile împrumutate. E senzația cea mai puternică ce mă face să-mi doresc să-mi mai cumpăr un bilet de avion spre Londra, Berlin sau Paris.
Ce se întâmplă în țara noastră:
S. îmi zice: „Åžtii ce m-a dat peste cap?” – „Ce?” – „Într-o zi un prieten gay mi-a zis: «E ok să fii poponar, dar până la o vârstă. Dup-aia te căsătorești, faci copii, îmbătrânești, ieși la pensie».” Așa e la noi: homosexualitatea pare o extravaganță. Toată lumea știe: unii stewarzi și unii chelneri sunt pe invers, câțiva frizeuri și majoritatea stiliștilor, dar în afară de acest segment există rare exemple palpabile.
Åži totuși… A apărut de curând o televiziune online românească specia-lizată pe targetul gay. Se numește Angelicuss Tv și provine din Cluj, unde lucrurile par să se miște mai repede și oamenii să fie mai deschiși. Tot la Cluj au loc anual premiile LGTB. O bilă mare albă pentru cei din orașul plin cu studenți. Or mai fi lucruri bune pentru comunitatea homosexualilor din România, dar cu siguranță prea puține.
Îl întreb pe B. ce i se pare pozitiv în țara noastră pentru “cei ca noi”. Îmi răspunde: „Nimic, am început să devin homofob.“ Situația pare să fie destul de clară. Ar trebui să emigrez. Ar fi cel mai bine și pentru mine, dar și pentru compatrioții mei. Numai că bunica mea îmi zicea mereu: “Cel mai bine nu e să-ți fie prea bine!” și deși suna prea comunist, până la urmă în țara asta am un rost, o țintă de luptă, niște oameni la care țin și senzația că încă e proaspăt și mâine-poimâine ar putea să înflorească totul.
Așa că o să continui să plantez palmieri peste toate câmpurile românești minate.
1 comentariu