S-a vorbit foarte mult de filmul lui Haneke, incepand cu luna mai a anului trecut cand pelicula a obtinut Palme d’Or. Atat de multe s-au spus (de bine, evident!) si printre atatea alte premii, incat era din ce in ce mai greu sa intri in sala fara a fi deja un mare fan al Panglicii. Cum de altfel, printr-o simpla extrapolare, intr-un sistem de critici si influente, este greu in general sa mai mergi la film fara a avea deja o parere bine argumentata in favoarea sau, dupa caz, in defavoarea unui film.
Recunosc ca l-am revazut, dupa aproape un an, sperand sa identific ce era mai putin reusit, ce ar fi putut fi sanctionat de o minte limpede (cum a mea este, admit, rar si cu efort). Sa verific daca, dincolo de programul de spalare pe creier la 90 de grade si cu detergent ultraperformant, mai este ceva care poate tine piept valului parfumat de iubire care pupa constant, de un an incoace, imaculata Panglica Alba. Sa ii spunem placere perversa de cinefil. Sau exercitiu de privire lucida.
Nu am sa pretind ca am gasit prea mult. Sau ceva esential. In rau. Povestea intamplarilor violente petrecute intr-un sat german de dinaintea Primului Razboi Mondial mi-a dat senzatia unui film mai mare din care s-au pastrat, cu atentie si mult cap, momentele esentiale. Sentimentul de secvente, de curgere intrerupta, suplinita intrucatva de vocea invatatorului-narator, a persistat insa. Citind cateva interviuri cu Haneke am aflat, cu o oarecare satisfactie, ca filmul fusese gandit, iar scenariul scris pentru o desfasurare de aproape trei ore si jumatate. Ceea ce evident, chiar si pentru un regizor cunoscut, poate pune o problema de receptare. Asa ca, de unul singur, dar si cu ajutorul lui Jean Claude Carrière (Goya’s Ghost, Birth), Haneke a taiat cam o ora din filmul sau, nu fara sa lase urme – astfel, interventia politiei, la insistentele baronului pe al carui domeniu lucreaza aproape tot satul, debuteaza in forta si moare tot la fel, fara vreo explicatie.
O problema minora, insa, in conditiile in care fiecare din personajele principale (si sunt foarte multe!) este foarte clar descris, aproape chirurgical, iar esenta sa poate fi extrasa fara probleme din oricare dintre secventele in care e prezent. Un lucru foarte interesant descoperit tot intr-unul din interviuri, a fost ca Haneke alege de fiecare data sa faca drumul dinspre idee spre personaj dus-intors, in asa fel incat personajele nu doar sa joace o piesa impusa si un sens, ci insasi felul lor de a fi, interactiunea lor, sa permita intoarcerea si revizitarea punctului de pornire.
La final, ca dupa orice film serios, ramai cu intrebarile. Cine sunt vinovatii pentru cele intamplate? Copiii sau adultii? Chiar poate fi expansiunea nazismului explicata prin nevoia de sprijin, de ajutor a unor copii brutalizati de o societate adulta care nu cunoaste alta modalitate de educare decat cea bazata pe pedeapsa si lipsa de iubire? Sau Haneke se intinde cam mult? Cert e ca imaginea ariana apartinand lui Christian Berger ( Caché, Pianista, Al saptelea continent) si inspirata de fotografiile lui August Sander, precum si perfectiunea detaliilor vietii de acum aproape un secol (credibila, indiferent de standarde) iti iau ochii si mintile, riscand, chiar si in cazul unei a doua vizionari, sa ignori ca ceea ce pare a fi castigat in estetica si accesibilitate e posibil sa se fi pierdut din complexitate si conflict ideatic. Vezi retrospectiva Haneke la MTR, NCRR, intre 18 si 28 mai 2010