Scriitorul britanic Paul Bailey a fost actor, înainte să cucerească gloria internaţională, în calitate de prozator şi dramaturg. A vizitat România pentru că pregăteşte un roman inspirat de patria noastră – şi ştie mai multă istorie naţională decât jumătate din compatrioţii noştri.
TABU: Văd că ţi-ai ales un vin alb de calitate. Eşti pasionat de vinuri?
PAUL BAILEY: Da. Sunt în vacanţă, iar vinul e parte de bază a vacanţelor mele. Ştiu, sună stupid să vii la Bucureşti în vacanţă, în ianuarie, dar am foarte mulţi prieteni aici. Şi voi citi din cartea mea cea nouă, care va fi publicată anul ăsta, ceva mai încolo, şi a cărui poveste se desfăşoară aici. Mai exact, la Paris, Bucureşti şi Londra. Partea cu Bucureştiul – partea a doua a cărţii – e plasată în anii ‘30. Tatăl eroului e un avocat de succes, familia sa locuieşte într-o casă mare, în apropiere de Cişmigiu, care, se spune, era foarte la modă în acea vreme. Dinu pleacă la Paris pe banii tatălui său. Are o viaţă boemă, luxoasă, în Montmartre. Acolo îl cunoaşte pe Răzvan, care vine de pe o moşie din Corcova, proprietate a familiei Bibescu. Am citit mult despre Bibeşti. În roman, nu-l menţionez pe Emanuel Bibescu – un bărbat superb, care s-a sinucis – vorbesc doar despre un prinţ care a ales să-l educe pe Răzvan, acest copil orfan, fiul unei ţărănci văduve de pe moşie. Prinţul îl adoptă în 1901 şi se sinucide în 1919, lăsându-l pe Răzvan în Paris, la voia întîmplării. Tânărul e prea educat să se întoarcă la condiţia lui simplă, dar nu are resursele pentru a duce viaţa cu care era obişnuit. El şi Dinu se îndrăgostesc unul de celălalt. Nu vă spun mai mult. Va fi primul roman gay cu subiect românesc.
Glumeşti. Avem o literatură gay destul de stufoasă.
Ştiu că şi fiul lui Caragiale, Mateiu, era gay. Pe atunci, nu putea scrie foarte explicit despre asta, dar se poate citi printre rânduri.
Cum de eşti atât de familiar cu istoria şi literatura noastră.
V-am vizitat ţara încă de pe vremea lui Ceauşescu. Era un loc înspăimântător. Fusesem invitat de Uniunea Scriitorilor, Dumnezeu ştie de ce. Poate pentru că Ceauşescu mima afinitatea faţă de Vest. Am ajuns aici în primăvara lui ‘89, erau cozi interminabile la pâine pe stradă. Duminica nu aveai voie să mergi cu maşina. Dar marea surpriză a fost limba; similaritatea ei cu italiana, pe care o ştiam foarte bine. Am decis că vreau să aflu cât mai multe despre România şi am citit toate cărţile pe care am putut pune mâna. În biblioteca pe care o frecventam, la Londra, unele dintre aceste cărţi nu fuseseră consultate de 30 sau de 40 de ani. Foarte multe erau scrise de călători britanici care vizitaseră ţara în secolul al XIX-lea. Cu fotografii ale ţăranilor. M-am îndrăgostit de ţara asta.
Ai mai avut un erou român într-un roman mai vechi al tău, Kitty & Virgil. Tot o expresie a dragostei faţă de România?
Şi în Uncle Rudolf. Care vorbeşte despre români emigraţi la Londra. Care educă „britanic” un copil pe nume Andrei Petrescu şi-i schimbă numele în Andrew Peters. Dar, promit, e ultima oară când scriu despre România.
De obicei, oamenii se amorezează de ţări mai mari, cu o cultură mai solidă. Tu de ce ai ales o biată ţărişoară est-europeană?
Întâi, m-a captivat limba. Apoi, o parte a poeziei. Bacovia mi s-a părut uşor de citit, chiar şi cu cunoştinţele mele precare de română. Sau Eminescu. Pe când eram eu copil, se învăţa poezie. Pe dinafară. Era un minunat exerciţiu de memorie. Şi de estetică, dacă poezia e bună. Apoi, m-am împrietenit cu oameni ca Marius Chivu, Denisa Comănescu şi Antoaneta Ralian. Ţin minte, în septembrie 1989, Antoaneta a reuşit să obţină o viză de zece zile la Oxford. Am invitat-o la cină. Deja era evident că Polonia, Ungaria şi Cehia se debarasau de jugul sovietic. Iar ea mi-a spus, cu lacrimi în ochi: „Asta nu se va întâmpla niciodată la noi!” Iar în decembrie, s-a întâmplat. L-am cunoscut şi pe Ion Caramitru, venise cu o conferinţă despre Shakespeare la un festival de teatru. Am discutat despre viaţa de actor în România, înainte şi după Revoluţie. El mi-a povestit că, înainte, n-ai fi putut monta sub nici o formă o piesă ca Julius Caesar, care vorbeşte despre asasinarea unui dictator. Ţin minte că am fost şi eu să văd Îmblânzirea scorpiei, montată înainte de ‘89. O piesă care nu m-a amuzat niciodată. Dar s-a râs pe rupte. Companioana mea, Rosemary, de la Consiliul Britanic, mi-a explicat că toate poantele la care se râdea erau aluzii la Ceauşeşti.
Italiana cum ai învăţat-o?
De la un italian bătrân. După ce am câştigat primul premiu literar, am decis să plec în Italia cu banii. Şi m-am dus la tipul ăsta, l-am salutat, iar el mi-a zis: „Ăsta e ultimul tău cuvânt în engleză. În următoarele câteva luni, nu vom vorbi decât italiană.” M-a învăţat italiana literară. Iar când am ajuns în Italia şi am început să vorbesc cum mă învăţase el, ăia au murit de râs. „Noi nu vorbim aşa de mult!” Şi atunci, a trebuit să mă eliberez de ceea ce mă învăţase.
Înainte de a trece la literatură, ai fost actor. De ce ai renunţat la profesia asta?
Am absolvit Şcoala de Artă Dramatică din Londra, apoi am fost actor profesionist timp de opt ani. Totul a început la şcoala de băieţi, unde m-au distribuit în piesa şcolii. Nefiind fete, jucam şi rolurile feminine. Iar eu am jucat-o pe protagonistă, an de an, de la vîrsta de 13 ani. Mă distra să fiu femeie pe scenă. Şi mama spunea că e amuzant să-ţi vezi fiul îmbrăcat în femeie. Abia după trei ani, am fost distribuit în piesa lui Shakespeare, Henric al patrulea, în rolul titular. Mama, fată simplă din popor, needucată, care nu citea – în copilărie, nici eu n-am citit – a avut probleme cu limbajul shakespearian şi mi-a spus: „Urăsc să-ţi spun asta, dar te preferam ca femeie”.
Şi te-ai întors la rolurile de femei?
Niciodată. Am fost admis cu bursă la Artă Dramatică. Fără bursă nu m-aş fi descurcat. Eram copil sărac, tata murise pe când aveam 11 ani. Apoi am jucat un an la Stratford, la Shakespeare Memorial Theatre. Acolo l-am cunoscut pe Christopher Plummer, înainte să devină celebru cu Sunetul muzicii. A făcut-o pentru bani; el numea acest film The Sound of Mucus. Un tip foarte simpatic. Apoi am jucat în televiziune. Pe atunci, serialele TV erau transmise live; dacă greşeai replica, toată lumea vedea lucrul ăsta. Ca în teatru. Abia după ce eroul principal al unui astfel de serial şi-a uitat replicile cheie, le-a dat prin cap să preînregistreze. Am terminat contractul ăla, am ieşit din studio şi am zis: „Gata cu actoria!” Deja mă apucasem de scris.
Ce anume?
La început, teatru radiofonic şi de televiziune, dar textele alea n-au fost îndeajuns de comerciale pentru ei. Apoi, am început să scriu un roman despre femei bătrâne într-un azil. Ăsta a fost La Jerusalem, romanul care a câştigat o grămadă de premii, inclusiv călătoria în Italia. Mi-a schimbat viaţa.
Ai vizitat un cămin de bătrâni?
N-a fost nevoie. Tata era mult mai bătrân decât mama; de aceea a şi murit atît de repede. Iar mama, la rândul ei, s-a măritat cu el la 30 şi ceva de ani – târziu, după standardele vremii – şi m-a născut la 42. Am crescut printre prietenii mamei şi ai tatii, oameni foarte bătrâni. Când mama a venit la ceremonia de absolvire, toţi ceilalţi băieţi aveau mame cu aspect tineresc; numai mama mea se apropia de 60 de ani. Asta m-a ajutat să nu tratez niciodată oamenii bătrâni ca pe specimenele altei rase. Prietenii mamei erau plini de energie, în ciuda vârstei, iar eu mă simţeam iubit şi îngrijit.
Ai scris şi câteva biografii controversate. Ca aceea a Cynthiei Payne, celebra matroană de bordel, dar şi biografiile mai multor gay icons.
Cynthia ţinea un bordel pentru bătrâni. Nu neapărat din altruism. Considera că moşii ăştia încă au nevoie de o viaţă sexuală activă, iar soţiile nu mai sunt interesate de ei. Bordelul ei era pe o străduţă umbroasă, străjuită de copaci, în nordul Londrei, în vecinătatea unei mănăstiri. Ea şi Maica Stareţă se înţelegeau foarte bine. Călugăriţele i-au şi luat apărarea în proces: „Noi n-am auzit nimic!” Iar Cynthia şi-a dorit ca povestea asta să fie scrisă de un gay, pentru că un mascul hetero ar fi simţit impulsul să o batjocorească şi să o judece. Iar eu am convins-o să vorbească inclusiv despre subiecte pe care nu era pregătită să le abordeze, cum ar fi avorturile. „Oamenii vor fi oripilaţi”, a zis ea. „Nu aşa cum o scriu eu. O voi face cu empatie. Tipii ăia te-au tratat abominabil.” Iar în bordel, n-a folosit prostituate, ci casnice plictisite, neglijate de soţii lor. Femei care puteau face bani în plus. Totul se întâmpla în timpul zilei, se servea ceai… Era un bordel incredibil de politicos. Almodóvar ar fi putut face un film incredibil pe acest subiect.
Păi, nu era chiar bordel, mai mult casă de întâlniri, nu?
Se făcea sex pe bani. Atunci am aflat cu stupoare că nu toate prostituatele îşi fac meseria cu silă. Unele o practică cu pasiune, ca pe o vocaţie.
Nu crezi că prostituţia ar trebui legalizată?
Eu da, dar ele nu. Pentru că asta le-ar obliga să plătească impozite.
Să ştii că te admir. Sunt mulţi artişti gay şi în Bucureşti, dar se sfiesc să discute atât de deschis despre asta. Tu de ce nu te ascunzi.
Alex Leo Şerban era deschis în privinţa asta. Cel puţin faţă de mine.
În Bucureşti, la paradele gay defilează doar travestiţii, ambasadorii şi activiştii hetero pentru drepturile omului. Cum comentezi asta?
Când am vizitat România pentru prima oară, l-am întrebat pe ghid după ce am băut câteva pahare: „Cum e comunitatea gay pe aici?” Iar ghidul, un securist, a replicat: „Gay, adică veselă?” Eu i-am explicat la ce mă refeream, iar el s-a oripilat. „Nu. În România nu există asemenea oameni. Toţi sunt în Ungaria!” Peste o lună, m-am dus la Budapesta şi, acolo, oamenii erau gay pe faţă. Iar asta înainte să cadă Zidul. Iar Praga e în continuare cel mai gay oraş din Europa de Est.
Pot înţelege fofilarea, pentru că, şi în tinereţea mea, am fost consideraţi infractori până în 1967. Mi-am pierdut virginitatea la 17 ani, prin delict. Iar prima mea poveste de dragoste a fost cu un negru. Imaginează-ţi cum ar fi fost să-i spun mamei nu doar că sunt gay, ci şi faptul că am o relaţie interrasială! Pe atunci, cei mai mulţi gay se căsătoreau. Un iubit a mers atât de departe încât să mă invite la nunta lui. I-am explicat că e puţin cam prea mult pentru mine.
Pe atunci, poliţiştii te detectau prin intermediul unor agenţi efeminaţi, care se uitau lung la tine şi, uneori, te însoţeau până la pisoar şi-ţi zâmbeau. Apoi, la cel mai mic avans, te arestau. A fost sinistru. Realmente sinistru.
Susţii căsnicia între persoane de acelaşi sex?
Nu cred în instituţia căsniciei; nu cred în iubirea cu acte în regulă. O să fac un parteneriat civil cu partenerul meu de acum, pentru că sunt un om bătrân şi vreau să-i rămână lui tot ce am, dacă mor.
Te consideri o persoană religioasă?
Oarecum. M-am convertit la catolicism; dar după ce am văzut că Vaticanul muşamalizează atâtea abuzuri împotriva copiilor, m-am detaşat. Când am locuit la Roma, am cunoscut povestea unui preot monstruos, care abuza copii în cele mai dezgustătoare moduri. Iar ei nu făceau decât să-l mute de la o biserică la următoarea. Până când, în cele din urmă, un copil s-a dus acasă, a spus familiei ce se întâmpla, iar poliţia a reacţionat prompt. Dacă poliţiştii nu l-ar fi crezut, monstrul ăsta ar fi putut continua cu abuzurile la nesfârşit. Cred în Dumnezeu, dar urăsc ipocrizia preoţească. Mi-e silă să trebuiască să înghit tot acel bullshit doar pentru împărtăşanie. Urăsc faptul că biserica transformă credinţa în politică.
Eşti împotriva politicii?
Acum, în Marea Britanie, politica e în cea mai groaznică decădere. Pe când eram copil, tata era socialist înflăcărat. Am fost crescut cu ideea că politica e menită să transforme lumea într-un loc mai bun. Dar adevărul e ca politicienilor nu le pasă decât de propriile lor cariere. Nu-i interesează ce se întâmplă într-un spital public – iar cei mai mulţi dintre ei n-au vizitat niciodată vreunul. Habar n-au câte ore muncesc o grămadă de oameni, pentru salarii ridicole.
Dar vorbeşti ca un socialist!
Sunt un socialist. Cele mai importante reforme, inclusiv abolirea pedepsei cu moartea şi a războiului împotriva homosexualilor, legile de protecţie a persoanelor cu dizabilităţi, toate au fost impuse de laburişti. Dar sunt de acord că au existat şi câţiva conservatori buni. În fond, Churchill a fost cel care ne-a ajutat să învingem într-un război cumplit.
Foto: Jane Bown / The Observer.