Dragostea e în aer, în ultima comedie a lui Pedro Almodóvar. Dar nu aşa cum aţi crede voi, citind acest enunţ.
Din punctul meu de vedere –mic şi irelevant, cum e el – Los amantes pasajeros este unul dintre cele mai importante filme reputatului regizor spaniol care, prin opera sa, a făcut mai multe pentru comunitatea gay decât şaptezeci de mii de activişti şi tot atâtea cuvântări de mare angajament. În mod cert, cel mai bun de la La mala educación încoace. E nevoie de o mână de geniu pentru a aduce în faţa oamenilor un film care să îmbine într-un mod atât de apropiat de perfecţiune comedia de situaţii, drama unui spaţiu capcană – Samuel Beckett style, meditaţia amară asupra fragilităţii relaţiilor umane, multiple aluzii economico-politice şi, desigur, umorul gay dezlănţuit care constituie una dintre notele aparte ale modului lui Almodóvar de a vedea cinemaul.
Şi de această dată, un punct forte sunt personajele. Arta lui Almodóvar de a construi personaje pitoreşti şi năucitoare, care seduc de la simpla apariţie, dă deliciul vizionării. Iar dacă ultimele lui filme au avut intrigi mai complicate şi cu mai multe iţe decât cea mai îmbrobodită comedie bulevardieră, de această dată, artistul merge pe simplitate şi o îmbinare impresionantă de frivolitate şi profunzime. Claustrarea beckettiană a avionului cu defecţiuni tehnice, silit să abandoneze drumul spre Mexic şi să facă cercuri pe deasupra oraşului Toledo până când li se va permite aterizarea, sileşte la o oarecare înghesuială. Un grup restrâns de persoane: şapte pasageri de la business class, trei stewarzi gay, un pilot şi un copilot sunt siliţi să intre foarte adânc unii în intimitatea altora – în încercarea de a eluda senzaţia iminentă a posibilei prăbuşiri. Şi cum poţi face asta mai bine, decât prin intermediul sexului şi al drogurilor?
Amuzant modul în care filmul începe cu Antonio Banderas şi Penélope Cruz, starurile care, presupui tu, spectator, vor juca rolurile principale ale filmului. De fapt, cei doi vin, comit boroboaţa care generează intriga, apoi pleacă şi nu mai reapar. Dacă ajungeţi la filmul ăsta cu cinci minute întârziere, habar n-o să aveţi că a avut două mari vedete în distribuţie. Şi, îmi permit să adaug, nici n-o să vă lipsească.
Dacă pasagerii de la economy pot fi drogaţi cu uşurinţă şi reduşi la tăcere, cei de la business class forfotesc continuu, intră şi ies în cabina piloţilor de parcă ar fi la ei pe tarla, au răspunsuri cu mult înaintea echipajului profesionist şi concentrează, în şapte figuri emblematice, întreaga situaţie economico-politică a Spaniei, care, nu întâmplător, se îndreaptă şi ea spre Mexic.
Un afacerist bogat, vânat pentru fraude, care încearcă să evite închisoarea; o dominatrix îmbătrânită, dar extrem de sexy (Cecilia Roth, superbă), care se laudă cu trecutul ei influent şi cu filmările erotice care, sugerează ea fin, îl implică şi pe rege, o vizionară dilie şi virgină, care poate localiza cadavre, şi care stârneşte valuri de haz în etapa filmului în care toată lumea se acuplează în fel şi chip,numai ea se plimbă de colo până colo şi pune întrebări de genul: „I-o bagi prin faţă sau prin spate?”, un mexican enigmatic cu faţă de criminal profesionist care – surpriză! – e criminal profesionist; un actor celebru, îmbătrânit, urmărit de diverse iubite care îi fac crize de gelozie la un telefon public care se aude în toată cabina şi un cuplu de amorezi, format dintr-un traficant de droguri şi o fată aflată într-un trip perpetuu. Acum am avut revelaţia: dacă scriam cronica în limba engleză, aş fi intitulat-o Tripping on an Air Trip.
Aşadar, mescalina, drogul favorit al lui Aldoux Huxley, apare în momentul în care nervii tuturor sunt tensionaţi în ultimul hal şi, brusc, drama claustrării şi a lipsei de perspectivă devine o comedie a deşertăciunii. E ceva irezistibil în modul în care fiinţa umană poate trece în câteva secunde de la tragic la penibil şi înapoi. Iar Almodóvar are grijă să-i dea fiecăruia doza lui de tragism, dar şi pe aceea de ridicol. Avem parte de confesiuni înduioşătoare şi de deliruri grandomane, de secrete de familie şi de indiscreţii frivole, de elemente surpriză şi de foarte mult sex, totul într-un ritm alert, jucăuş, care face cele 90 de minute să pară o jumătate de oră.
Cu acest ultim film, Almodóvar se apropie de comediile sale din tinereţe, cele care i-au adus consacrarea: Pepi, Luci, Bom y otras chicas del montón, Laberinto de pasiones sau Entre tinieblas: în sensul crizei profunde economico-sociale soluţionate prin libertinaj şi căutarea imediată a plăcerilor. Ca dovadă că poţi rămâne un enfant terrible chiar şi la 64 de ani.