Închisoarea Târgșor are o poartă roșie, pe roți, care se deplasează scrâșnind din stânga în dreapta. După poarta cea mare stă un gardian care se ocupă de telefoanele, autorizațiile și buletinele vizitatorilor. Doamna care ne conduce către biroul de reintegrare socială ne previne: „Să n-o puneți să râdă, că nu mai are dinți”. Camelia Å¢ăpoi apare timidă în birou. E mică și roșcată, tunsă franțuzește la salonul din penitenciar și poartă haine asortate. Vorbește grav și controlat cu o voce mică, aproape de copil. Are 33 de ani și e închisă pe viață din 1996 pentru complicitate la omor deosebit de grav. Åžefa biroului socio-educativ îi spune că va fi vizitată ceva mai târziu, să aibă timp să se aranjeze. Pleacă spunând că așteaptă în camera 23 și repetând că a fost o onoare „că a fost aleasă”.
În curte, aerul e zgomotos și cald. Dintr-o boxă așezată pe ciment curge în valuri un hit Zdob și Zdub, câteva deținute dansează și aleargă. În stânga curții este clubul. Lângă el chioșcul de unde deținutele își pot comanda haine, cosmetice sau feluri de mâncare mai fistichii, și poarta către fabrica de confecții. Munca acolo le câștigă zile de libertate. Camelia a acumulat 500.
Drumul către camera 23 e întrerupt de mai multe uși și rânduri de gratii. Intrarea se face printr-o ușă de metal cu vizor, dublată și ea de zăbrele. În dreptul ușii, o fereastră, iar lângă ea, pe zidul văruit în alb, un calendar ortodox. Patul Cameliei este primul din încăpere, în dreapta ușii jos, ordonat, cu așternut roz și trei jucării împrăștiate. Patul este și bibliotecă, acolo ține și cărțile și Tabu-ul în care a apărut, uzat pe la colțuri. În urma pictorialului, ziarele, revistele și televiziunile s-au năpustit asupra ei, unele blamând-o, cele mai multe cerând cu un ton milostiv o a doua șansă pentru tânăra femeie.
Camelia le-a spus tuturor aceeași istorie, pe același ton și uneori folosind aceleași cuvinte. Repetă și acum, controlându-și glasul, aceleași lucruri pe care ni le-a scris într-o misivă lungă pe care n-am citit-o decât pe drumul de întoarcere: „Am ajuns aici dintr-un motiv care nu trebuia să existe”. La răstimpuri lăcrimează și își duce mâna mică și umflată de degerături la piept.
În 1993, familia ei a fost marcată de moartea tatălui. Deși voia să dea admitere la Medicină, nu s-a simțit în stare. S-a angajat într-un magazin, iar mai apoi a ajuns să intermedieze închirierea și vânzarea de echipamente pentru discoteci și cazinouri. Atunci l-a cunoscut pe Costel Mihale, „iubirea vieții ei”, care a murit acum câțiva ani la Rahova. Împreună cu el și alți prieteni au început să tâlhărească locuințe. La al treilea jaf, spune Camelia, s-a nimerit ca soții în casa cărora intraseră, să îi prindă. Bărbații i-au torturat pe bătrâni, i-au omorât și le-au scos ochii. Ea susține că a stat de șase, deși rechizitoriul procurorului, după spusele unui cadru al penitenciarului, arată puțin altfel.
„Chiar dacă nu am participat efectiv la acel eveniment deosebit de grav, moral sunt vinovată mai mult decât toți ceilalți, prin simpla mea prezență în cadrul acelor evenimente antisociale”, spune Camelia.
În urma omorului, a ajuns la Rahova. Își amintește că presa a reacționat violent. În închisoare a ajuns să înțeleagă de ce. „Fii tu reporterul”, i-a propus psihologul care a consiliat-o la începutul detenției. Camelia s-a apucat să scrie și își amintește că a fost mai dură decât oricare ziar. Azi se împacă mai bine cu sine pentru că a început să creadă. Credea și înainte, dar abia în pușcărie l-a cunoscut pe Dumnezeu „ca și putere, ca pe cel care îți dă speranță. Dumnezeu, prin Sfânta Scriptură, îmi spune că nu mă va lăsa în mâna celui rău.”
Mai are șapte ani până va putea fi audiată de o comisie în vederea eliberării. Astfel de cazuri însă, nu primesc grațierea la prima încercare. Nici după ce va ieși din penitenciar nu va înceta să fie o pușcăriașă. O știe și ea: „asta nu e o etichetă, e un simțământ”.
În așteptare, Camelia lucrează, citește, merge la biserică, face goblen și tricotează. Åžtie că e destul de bine privită în afară. Presa a manifestat mereu un interes aparte față de cazul ei – există și o petiție online care cere să fie eliberată. De-asta pozează zâmbind cu încredere și le ignoră pe deținutele mutate de la Giurgiu, ale căror ferestre dau spre curtea în care s-au făcut fotografiile și cu patru ani în urmă, și care astăzi strigă ironic: „Bine că o pozați pe-asta, că e și frumoasă.”
2 comentarii