După cum v-am anunţat săptămâna trecută, azi, la ora 20.00, e avanpremiera primei piese de teatru scrise de mine, Povestiri din Miserupia, în regia, mişcarea scenică şi stress management-ul Ruxandrei Enache, o producţie Teatrul Tabu / Legere Live, Piaţa Rosetti, Nr. 5, subsolul Hotelului Banat. După reprezentaţie, facem sesiune de Q & A cu supravieţuitorii, ca să primim un feedback mai onest şi mai uman decât aplauzele politicoase, iar după aia, o sesiune de bere pe terasă.
Iată apartamentul meu părintesc. Câteva elemente de bază. « Fam. Popescu », ăştia suntem noi. Adică, la momentu’ ăla, taică-miu şi cu mine. Că maică-mea n-a mai suportat foamea şi urletele lu’ taică-miu şi a tirat-o la lucru în străinătate. Fraiera credea că se duce la baby-sitting, da’ socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea de peste hotare.
Taică-miu a fost dintotdeauna un mare făcător de umbră pământului degeaba, da’ de când a plecat maică-mea, bea chiar mai mult decât înainte – chiar mă întreb cum reuşeşte – şi îl caută toţi vecinii cu « auzi, când căcat are de gând jigodia de tac-tu să-mi dea ăia cin’zeci de mii? ».
Iar asta e Angelina. Format poster. Am desprins-o din hol de la « Cinema Cultural ». Conform actelor, nu face parte din familie, deşi toată lumea zice că semănăm. Ce părere aveţi, semănăm? Dar ea are tot ce n-am eu : iubire, personalitate, farduri L”Oreal, pentru că merită, talent, noroc, şi ce-i mai important: un rost pe lume. Pentru mine, Angie e tot ce vreţi : mamă, soră, prietenă, consultant de imagine, Dumnezeu, şi profesor de mate.
(Îşi aminteşte brusc.) Aoleu, o să întârzii la şcoală ! Română, istorie, mate, biologie… La naiba, mi s-a terminat şi caietu’ de biologie. Iar o să râdă toată clasa de mine. (Găseşte un capăt de radieră, şi răsfoieşte caietul.) Asta nu-i în programa de capacitate… (Începe să şteargă foile respective, în timp ce bombăne): Ieri, profu’ de mate a făcut o băşcălie teribilă că, în acelaşi caiet de patru’ş’opt de file, îmi scriu şi la chimie, şi la mate, şi la franceză. Bine, el o să mă lase corigentă oricum, că nu mă duc la el la meditaţii, cum face toată clasa. Degeaba am stat să învăţ toată seara, de-am înnebunit cu parapili… paralili… ăia, din care nu înţeleg nimic! (Închide furioasă caietul.)
Angie, ţie ţi-a plăcut matematica ? Ai stat şi tu să-ţi toceşti coatele cu parapipi… Nu ştiu cum erai tu, dar eu, de câte ori tre’ să mă duc la şcoală, simt aşa un junghi în stomac . Zi de zi, acelaşi circ:
“Tu, Popescu, vii în fiecare zi în blugii ăia uzaţi, şi cu bluzele de pe vremea lu’ Pazvante Chioru’!” “Tu, Popescu, nu ţi-ai luat în viaţa ta o revistă «Elle», sau o bere de la baru’ de vizavi.” “Tu, Popescu, vezi că îţi rânjesc ghetele.” “Tu, Popescu, vezi că ţi s-a bulit de doi ani fermoaru’ la penar.” “Tu, Popescu, să pui mâna s-aduci banii de fondu’ clasei!”
Da… dar cine îndrăzneşte să-i ceară bani lu’ taică-meu? Ştii şi tu, Angie, că şi tu ai avut un tată beţiv, ca şi mine. Niciodată n-are bani, nici măcar de pâine. Iar dacă am tupeu’ să-i cer de fondu’ clasei, există două posibilităţi : dacă-i beat, râde şi te ia la mişto, dacă-i treaz, urlă şi te ia la bătaie. Da’ bătaie, nu glumă; bătaie de-ţi sună apa-n cap, deşi ne-au debranşat de mult. Singura cale de a rezista e să închid ochii şi să repet în gând: mi se rupe, mi se rupe, mi se rupe… Până mi se rupea filmul.
2 comentarii