Nu e nici un metru distanță între Răzvan și Sabina Nicolae, spațiu suficient să-l cuprindă pe Rareș, mogâldeața blondă și ciufulită care privește curios musafirul cu reportofon care le-a adus părinților pachetul, din care el a scos sticluța roșie, pe care acum o molfăie împăcat. Mami și tati și-au pus scaunele alături și brațele pe blatul de sticlă al mesei din sufragerie. „Noi avem o istorie lungă”, începe Răzvan. „Noi din 1996 suntem împreună”, îl completează Sabina.
Viața lor se învârte în jurul lui Rareș, băiețelul cu obrăjori ca două caise pe care îl au acasă din iarna lui 2007 – când el avea șapte luni jumate –, și pe care l-au adoptat oficial în noiembrie 2008. Ea e redactor-șef la eva.ro, el lucrează în Ministerul de Interne. La nici 30 de ani sunt părinți adoptivi tineri, o minoritate în minoritatea cuplurilor care nu pot procrea natural. (Pentru mulți, adopția e ultima soluție.)
Acum vreo cinci ani au început să se gândească la un copil. Abia atunci a fost diagnosticată corect boala Sabinei, care încă din adolescență îi provoca dureri ce-o aduceau uneori în pragul leșinului. Avea endometrioză, o afecțiune ginecologică caracterizată prin producerea de țesuturi similare celor ce căptușesc cavitatea uterină și în alte locuri din corp. După o operație de urgență, doctorul i-a spus să facă fertilizare in vitro până mai e posibil. Pentru că procesul includea tratamente interzise la boala ei, a semnat că le face pe propria răspundere. Răzvan și-a făcut o spermogramă. „Doctorița ne-a spus, fericită, «domnul e perfect»”, își amintește Sabina. „Spre surprinderea ei, eu am început să plâng. Era perfect, dar nu ne folosea la nimic.” Când și-a dat seama că stimulările hormonale îi distrugeau sănătatea, Sabina a început să-și pună întrebări: „Ok, facem de toate, facem și FIV și facem un copil, dar voi mai fi în stare să-l cresc? Mi-am dat seama de un lucru foarte important: o întrebare simplă, dar nu-ți dă prin cap să ți-o pui. Ce vrei? Vrei un copil sau vrei să rămâi gravidă? Mi-am dat seama că noi vroiam un copil, nu să am eu burta mare.”
În iulie 2007, la o lună după căsătorie – s-au luat ca să ușureze birocrația adopției –, au început să strângă hârtii. Au depus dosarul la sfârșitul verii, dar n-au așteptat. Auziseră de la un pediatru de o secție de recuperare unde erau ținuți copiii abandonați în maternitate. Unii aveau probleme de sănătate, pentru alții nu se găsise un asistent maternal. Au început să dea telefoane și pe 17 octombrie 2007, când au reușit să intre, l-au văzut pe Rareș. Rareș e acum sub masă și pocnește zgomotos sticluța de cadrul de metal. „Cineva miroase urât”, îi spune Răzvan, alertat de damful de caca. „Rareș tu miroși urât?” Mogâldeața scutură din cap. „Nu? Da’ cine, mamă?” Chicotește poznaș și-și reia boncăneala, sub privirile adoratoare ale părinților.
Când l-au văzut la spital, le-a făcut adormit cu mânuța. Mai văzuseră copii, dar Rareș era altceva. Răzvan era copleșit. Până atunci plănuiseră să ia acasă o fată. Sabina s-a dezmeticit prima și l-a întrebat pe soțul ei: „Åži fetița lui tati?” „Lasă, data viitoare”, i-a răspuns el, fără să-și ia ochii de la bebeu. Au plecat hotărâți să facă tot posibilul să-l ia. Când povestește despre încrengătura birocratică și emoțională care a urmat, Sabina nu-și ascunde nemulțumirea față de procesul de adopție: dezorganizat, dezinteresat, plin de piedici și stat cu frica în sân că cineva va lua copilul înapoi.
Totuși, spune ea, au fost norocoși. Alții așteaptă și ani buni. Au reușit să-l ia în plasament de urgență, apoi plasament simplu și în final, după ce autoritățile au decis că Rareș nu va putea fi reintegrat în familia presupusei mame naturale, să-l adopte oficial. Azi e pe numele lor, în actele lor. Între timp, tati l-a schimbat pe Rareș, care intră ca o săgeată în sufragerie, îmbrăcat doar în scutec și fâlfâind o pungă. „Ooo mamă, ce sexy ești”, îl întâmpină Sabina. „Punga aia îi trebuie lui tati. N-o bagi în gură. Acolo se pune Pampers-ul murdar. Tati știe că ai alergat așa, în picioarele goale? Unde e tati?” Rareș se uită grijuliu în pungă. „Sigur nu e acolo”, râde Sabina și el se hlizește înapoi. Răzvan îl ajunge din doi pași și-l ia sub braț ca să-l îmbrace.
În ziua în care l-au luat acasă s-au dus emoționați la spital. Răzvan spusese că-i vor trebui câteva zile să-și adune curajul să-l ia în brațe, dar n-a avut de ales. După ce l-a ținut mami, a vrut și la tati. La un sfert de oră după ce-au ajuns acasă, îl arunca în sus. Nu s-au putut dezlipi de el. L-au fotografiat zilnic până s-au obișnuit cu prezența lui. Îl așteptaseră cu o grămadă de jucării – cumpăraseră din coincidență chiar jucăria lui preferată de la spital, un melc pe roți. La opt luni s-a ridicat pe lângă mobilă. La 10 luni a deschis și a scos singur DVD-ul din player. A câștigat un concurs de mers de-a bușilea viteză, momit în cursă de-un biberon ținut de mami. Rareș râde auzind povestea și dă din mânuțe. La doi ani nu spune mare lucru, dar e mereu cu urechile ciulite. „De când îl avem pe Rareș toate au mers atât de bine”, spune Sabina. „Ne-a ajutat Dumnezeu în absolut orice ne-am dorit.” Åži-ar dori ca toate femeile care nu pot fi mămici să înțeleagă că adopția nu trebuie să fie ultima soluție. „După Rareș am revenit în comunitatea de endometrioză și le-am povestit și m-au felicitat. Nu îndrăznesc să le spun…”. Se oprește și oftează. „Eu sunt printre cele mai tinere mămici adoptive – majoritatea «se mutilează» fizic și psihic încercând tratamente peste tratamente.” Plictisit de sticluță și de celalte jucării, Rareș pune mâna pe reportofon și începe să apese. Înregistrarea se întrerupe și mogâldeața tresare când aude vocile părinților. „Noi avem o istorie lungă”, începe Răzvan. „Noi din 1996 suntem împreună”, îl completează Sabina.