S-a născut la doi ani după ce tatăl ei divorțase de Marilyn Monroe. A avut o copilărie normală pentru că părinților ei faimoși nu le plăcea lumina reflectoarelor, dar a dus și o viață boemă locuind până la șase ani în apartamentul 614 din celebrul hotel Chelsea din New York, hotel pe care l-au considerat „acasă“ nume ca Norman Mailer, Lou Reed și Bob Dylan. Åži-a căutat o vreme drumul prin viață și, după o adolescență tumultuoasă, a făcut pictura la Yale, având câteva expoziții înainte de a ajunge pe scenele de teatru new yorkeze.
A lucrat cu celebrul regizor de teatru Peter Brook, împreună cu a cărui trupă a făcut un turneu internațional, iar apoi a ajuns la cinema unde a fost actriță pentru ca, la scurtă vreme, să încerce regia și să ia un premiu la Festivalul de la Sundance cu primul ei film, „Angela“. Doi ani mai târziu, și-a publicat prima carte și, de atunci, în palmaresul ei se află mai multe premii ca regizoare și trei cărți de succes. „Pentru mine viața asta este: o căutare continuă.
N-am fost niciodată pragmatică“, mi-a răspuns simplu când am întrebat-o cum privește ce a lăsat în urmă, cu toate aceste căutări ale expresiei artistice autentice – de la pictură până la regie și literatură. Dar n-a fost un drum ușor de parcurs. Într-o vreme refuza să vorbească despre rădăcinile celebre și cerea PR-ului personal să menționeze jurnaliștilor că nu va mai răspunde la nicio întrebare despre Arthur Miller sau despre soțul ei, Daniel Day Lewis. „E greu să porți un nume ca acesta?“, am întrebat-o știind frământările ei din tinerețe.
„Acum nu mai e. Deloc“, a răspuns scurt ocolind în continuare subiectul care pare să o bântuie. L-a exteriorizat într-un mod inedit în cartea „Viețile secrete ale Pippei Lee“, povestea unei neveste perfecte de artist: inteligentă, mereu zâmbitoare, devotată, frumoasă și gospodină. Cartea vorbește cu o uimitoare atenție a detaliului despre sacrificiile și eforturile pe care le fac femeile care aleg să rămână „doar“ neveste. Femei care reușesc după o rețetă magică să creeze în jurul bărbaților lor o lume protectoare, o platformă perfectă pentru ca ei să se poată dezvolta artistic.
Femei care continuă în mod miraculos să se reinventeze de la seducătoare până la mame și, dacă e nevoie, până la asistente medicale. „Nevestele ca Pippa Lee sunt din ce în ce mai rare. Mai întâi pentru că femeile consideră că și cariera lor e importantă, și mai apoi pentru că societatea actuală deva-lorizează foarte mult ceea ce am putea numi «treaba femeii». Să fii nevastă de artist nu este o profesie recunoscută, dar aceste femei creează o lume întreagă în jurul unui bărbat care altfel ar bântui îngrozit și nesigur într-un birou sau studio rece și neprimitor.
Munca acestor femei nu e apreciată. Astăzi, despre astfel de neveste se spune că nu fac nimic toată ziua. Nu e adevărat. Ele au în grijă o lume întreagă.“ E evident că subiectul, spectaculos și puțin discutat în forma lui reală, neambalată comercial, e unul pe care Rebecca Miller îl știe din interior, dar scriitoarea ține să precizeze. „Am scris ceea ce știu fără să fie o autobiografie. În felul acesta m-am protejat, scrierea e autentică, dar nu îmi expune viața.
Dar știu că orice creație bună e, într-un fel, personală.“ Dar tentația, în calitate de cititor, de a compara cartea cu ceea ce știi despre viața ei e foarte mare pentru că nu doar Rebecca vine dintr-o familie de artiști, nu doar pentru că ea este nevastă de artist, ci și pentru că soțul ei are rădăcini similare. Daniel Day Lewis este fiul celebrului poet Cecil Day Lewis și al actriței Jill Balcon. Pentru multe dintre fanele lui Daniel Day Lewis, la fiecare dintre aparițiile publice ale acestuia cu soția sa, a apărut întrebarea: „Cum de s-a căsătorit cu femeia asta care nu e cea mai strălucitoare de pe covorul roșu, care zâmbește stingher și e evident că nu se simte bine în lumina reflectoarelor?“
Dar dacă le cunoști rădăcinile similare și le urmărești parcursul de după momentul întâlnirii lor, îți dai seama că sunt minți pereche. La premiile BAFTA, Rebecca a părut încurcată de speech-ul soțului ei în timp ce-și primea premiul pentru filmul „There will Be Blood“, menționând că-i mulțumește „sergentului major Miller“, tot așa cum a fost evident că nu-i place pe covorul roșu la Oscar.
Åži cu toate astea, prietenii cuplului spun că ea este motorul căsniciei și că are umorul și înțelepciunea pentru a trece peste toate încercările grele la care se supune Daniel Day Lewis pe parcursul căutărilor în rolurile sale. (Lewis pleacă adesea de acasă, în perioada pregătirilor unui nou film, se îmbracă în hainele personajului și trăiește cu noua identitate.) În plus, a existat un moment foarte special în familia lor, pe care Lewis l-a administrat cu multă înțelepciune. Rebecca a mai avut un frate, care suferea de sindromul Down, pe care tatăl ei l-a trimis la un azil fără să mai vorbească apoi cu el foarte mulți ani.
Daniel Day Lewis a fost cel care l-a convins pe Arthur Miller să-și revadă fiul înainte de a muri. „Nu există o rețetă pentru un bun mariaj, dar dacă există dragoste adevărată, poți fi tolerant și ai mult simț al umorului, ai o șansă să răzbați“, mi-a spus Rebbeca atunci când am pus-o față în față cu modul straniu de lucru al soțului și reușita ei de a rămâne obiectivă în căsnicie. E în carte o urmă de regret că Pippa Lee, personajul principal, n-are nicio altă ambiție decât aceea de a fi o soție iubitoare; personajul chiar spune undeva că mariajul este o expresie a voinței, funcționează pentru că persoanele implicate au această voință.
Rebecca recunoaște că în cazul ei n-a fost nevoie să-și întrerupă activitatea ca să fie o soție devotată pentru că meseria pe care o are îi permite să lucreze de acasă, iar atunci când regizează, pleacă pentru perioade foarte scurte și nu încurcă mult viețile celor din jur. „Cred că lucrul cel mai rău care se poate întâmpla într-o căsnicie unei femei este să-i fie ruinată încrederea în sine, să ajungă să nu mai aibă respect pentru propria persoană. E normal ca oamenii să se schimbe de-a lungul vieții lor. Unii, cum e Pippa, trăiesc vieți diferite de-a lungul existenței lor.
Dar e normal ca un părinte să simtă că viața copilului lui e mai importantă decât a sa. Åži uneori acest sentiment duce la eradicarea totală a propriei vieți.“ Cum arată viața de soție a unei femei care cercetează cu atâta finețe nuanțele emoțiilor unei neveste? „Când nu filmez, mă trezesc dimineața odată cu copiii, îi pregătesc pentru școală, adesea îi duc eu cu mașina până acolo. Apoi scriu toată dimineața până când mă duc să-i iau de la școală, pregătesc cina, le fac patul și îi culc.“ Cartea descrie cu o finețe remarcabilă ce efect are bătrânețea asupra oamenilor puternici, cum intervin în existența lor vanitatea și dorința de a controla banii.
Åži dacă te gândești că Arthur Miller avea 46 de ani când Rebecca s-a născut, descoperi o parte din temerile pe care le-a recunoscut încă din primii ani de carieră. „Tata mi se părea foarte bătrân și cred că, asemeni multor copii, mă întrebam ce se va întâmpla cu mine când părinții mei nu vor mai fi“. În urmă cu ceva vreme spunea că de la tatăl ei a învățat că un artist trebuie să știe să-și administreze singur viața profesională pentru că nu e nimeni altcineva care să-i poarte de grijă. La aceeași întrebare, acum preferă să-și amintească altceva.
„De la tata am învățat că fiecare poveste pe care o scrii trebuie să fie construită ca o masă: orice element trebuie să aibă o funcție precisă.“ Când îi spun că există o teorie care arată că pentru un scriitor, fiecare nouă carte e o continuare, o corecție inconștientă a precedentei, răspunde foarte analitic. „Nu știu care e dorința care mă pune în mișcare. Pentru mine personajele sunt importante. Ele mă interesează pentru că pot să vorbesc despre mai multe aspecte ale aceleiași vieți, ca și cum ai privi o prismă. Am mai multe personaje pe care le păstrez în minte și îmi place să le explorez lumea.“
Se spune despre ea că îi place să păstreze controlul situației, că a renunțat la actorie nu pentru că n-ar fi obținut roluri bune (a jucat alături de Harrison Ford și Kevin Spacey), ci pentru că în ipostaza de regizor putea controla mai bine ceea ce se întâmpla, dar ea se apără de o asemenea etichetă. „Accept că nu pot să controlez aproape nimic din ceea ce mi se întâmplă. Am tendința de a conduce, de a fi lider, dar asta e diferit de a deține controlul. Åži, da, cred că securitatea emoțională, structura pe care o are viața mea, familia, sunt foarte importante, psihologic vorbind, pentru munca mea.“
Când am întrebat-o care e cea mai importantă decizie pe care a luat-o în viață, a răspuns scurt „să mă căsătoresc“, iar succesul care a venit odată cu decizia de a alege regia nu pare să fi intrat în calcul. „Când vine vorba de succes, mă tem. Nu-mi doresc să fiu recunoscută pe stradă. Asta m-ar împiedica să mai observ în detaliu lumea.“ Dacă ar fi să o descriem repede, am spune că Rebecca Miller e fiica unui dramaturg faimos și soția a unui actor minunat.
Pentru cei care i-au văzut filmele, ar putea fi o doamnă care se exprimă cu foarte multă finețe și cu un control al detaliului care sfârșește prin a te emoționa profund. Iar pentru cei care i-au citit cărțile, ar putea fi femeia care are gusturi rafinate la lecturi. („Printre preferatele mele recente sunt ARLINGTON PARK de Rachel Cusk și THE SECRET HISTORY de Donna Tartt. Dintre clasici, îi prefer pe Dostoievski, Henry James, F. Scott Fitzgerald.“)
Dar pentru o femeie de oriunde din lume care, din întâmplare, citește „Viețile secrete ale Pippei Lee“, Rebecca Miller este scriitoarea care a avut curajul să pună în cele mai potrivite cuvinte viața reală a unei neveste cu un bărbat mai mult sau mai puțin celebru. Cu sacrificiile, temerile, eforturile, plăcerea, zâmbetul și bucuria cu care o asemenea femeie realizează în jurul bărbatului ei un cocon pentru ca el să-și ducă viața profesională la cele mai înalte standarde. Åži pentru asta, ar fi bine să vă întâlniți cu ea.
2 comentarii