A venit și momentul trist în care ne luăm la revedere de la Lenu și Lila, cel puțin pentru o vreme. Episodul 8 al primei serii din Prietena mea genială – Promisiunea – a fost și cel final.
Saverio Costanzo, regizorul serialului a vrut inițial să taie de tot scena nunții însă Elena Ferrante s-a opus spunând că aceasta a fost scena care de altfel a inspirat-o să scrie tetralogia napoletană din care Prietena mea genială este primul roman. Deși s-a terminat așa, cam în coadă de pește, nu vă îngrijorați, HBO a confirmat că va mai produce opt episoade pentru cel de-al doilea roman din tetralogie – Povestea unui nou nume. Abia aștept să-i văd cum vor traduce în film, azi, în epoca lui Berlusconi și Salvini, seria trei (sper că o vor face) care este în cea mai mare parte despre luptele dintre fasciști și comuniști.
În acest ultim episod – Promisiunea, odată cu apropierea nunții Lilei, direcțiile complet diferite ale vieților celor două prietene sunt tot mai evidente. Lila se revoltă cu un oarecare succes împotriva cartierului, familiei Solara și împotriva tatălui său, Elena se revoltă împotriva autorității profesorilor și mamei sale. Lila începe să prindă drag de viitorul soț – Stefano, Elena se îndrăgostește fără succes de Nino dar are o relație conjuncturală cu Antonio.
Numele episodului vine de la promisiunile declarate și nerostite ale celor două, una față de cealaltă și fiecare ei înșiși. Toate diferențele par să le apropie și mai mult. Lila devine primul editor al Elenei și de altfel, după ce îi editează primul text pentru o publicație studențească este și ultima dată când se mai interesează de ascensiunea acesteia în lumea bună și intelectuală a scriitorilor. Ea nu va mai citi ce va scrie Lenu în viitor sau cel puțin nu va mai recunoaște că o face. Lila încă nu poate trece peste faptul că părinții n-au susținut-o să facă școala iar succesul prietenei ei, așa cum singură recunoaște, o doare. Se oferă însă ca de acum înainte să o ajute material, după căsătoria cu Stefano, să-și urmeze o posibilă carieră literară. Această promisiune îi este făcută Elenei în timp ce o spală pe Lila (și cu această ocazie am văzut cel mai mult păr pubian apărut într-un film difuzat la ora 20:00) ca pe o regină, înaintea nunții care urmează. Într-un fel e și singurul moment calm al episodului căci o Lila ceva mai resemnată, se oferă să le asigure amândurora, în acest nou context al sacrificiului său marital, un viitor promițător.
Un episod plin de tensiune între Lila și viitorul soț, cu toate semnele de avertizare incluse, cu un blat între Stefano și familia Solaris – începutul sfârșitului pentru cuplul Lila-Stefano. Nunta în sine este de altfel foarte asemănătoare majorității nunților de la noi (și de atunci și chiar și celor de acum) în care nu se-nțelege de la un punct încolo om cu om și în care, printre aperitive, alcool și muzică se consumă drame personale grave. Pentru oamenii cartierului sărac al celor două fete, nunta este unul dintre puținele prilejuri în care au ocazia să se îmbrace și să mănânce bine. Niciuna dintre fete, nici Lila și nici Elena nu vor trece peste nuntă cu bucurie, una pentru că este respinsă de cel de care s-a îndrăgostit și realizează că are mai multe în comun cu vecinii sărăntoci decât cu lumea din afara cartierului iar cealaltă pentru că realizează că pentru soțul ei, afacerile și parvenitismul vor fi întotdeauna mai importante decât ea. Episodul Promisiunea se încheie cu cele două care se privesc cu ochii-n lacrimi, în mijlocul petrecerii, amândouă recunoscându-se învinse într-o formă sau alta de cartier.
Am vorbit cu mulți fani ai tetralogiei Elenei Ferante și majoritatea nu au reușit să se atașeze de serial așa cum au făcut-o de cărți. Cumva explicabil dacă te iei după premisa că, de obicei, nicio carte nu se poate compara cu filmul (ba da, sunt câteva filme mult mai bune decât cărțile pe baza cărora s-au făcut). Oamenii reproșează serialului că e prea căutat din punct de vedere estetic, prea teatral prin decoruri, că s-au lăsat deoparte multe dintre amănuntele (relației sexuale ascunse a lui Lenu cu Antonio) care ar fi fost importante pentru consistența personajului și pentru evoluția ulterioară a sexualității acesteia. Serialului i se mai reproșează și că nu reușește să arate violența extremă a acelor zile, că estetizează cumva conflictele fizice și îmblânzește prea mult dramele cartierului. În fine, cu unele sunt de acord dar în continuare cred că este unul dintre cele mai bune seriale produse de HBO iar faptul că se vorbește în limba italiană, uneori în dialectul napoletan iar actorii sunt destul de necunoscuți mi se pare, printre altele, un mare plus. Dar vorba unui critic Times dedicat serialului (mă bucur să știu că cineva a dezvoltat o obsesie chiar mai mare decât mine față de povestea Lilei și Elenei) – Parul Sehgal, am și eu aceeași senzație că Lila este cartea (directă, politică, asumată și implicată) iar Lenu este serialul (calm, conciliator, cerebral, subiectiv). Dar poate o fi doar o percepție a fiecăruia în funcție de personajul cu care se identifică.