Ne aflăm în culisele unuia dintre cele mai fascinante teatre din toate timpurile. Théâtre du Soleil, compania fondată de regizoarea Ariane Mnouchkine în 1964, este unul dintre puținele locuri în care cultura europeană se întâlnește cu arta teatrală asiatică. În prezent, la Soleil se lucrează de zor pentru o nouă producție inspirată de teatrul Nô.
Teatrul ca o navă
Théâtre du Soleil este o navă, după cum spunea Ariane Mnouchkine în discursul pe care l-a susținut odată cu decernarea prestigiosului premiu de la Kyoto Arts, al cărei laureată a fost în iunie 2019. Pentru ea, totul a început în Japonia, în 1963, în timpul unei călătorii inițiatice în Asia, pe care a întreprins-o cu un an înainte de a fonda teatrul Soleil.
De atunci, Soleil navighează pe mările teatrului și ale timpului, animat de experiența unei utopii care renaște cu fiecare nouă zi, împins de dorința de a se adresa tuturor oamenilor și ancorat în agitația și speranțele lumii actuale. Acest teatru legendar depune mărturia existenței sale prin cele 55 de spectacole realizate în ultimii 70 de ani, în care viața membrilor companiei a ghidat întotdeauna nava spre noi orizonturi.
Insula de Aur
În luna decembrie, la Soleil s-a repetat la foc continuu pentru o nouă creație. Următorul spectacol are un titlu provizoriu, L’Ile d’Or (Insula de Aur), iar tot ce se știe despre el este că acțiunea „se petrece în Japonia, dar nu este un spectacol despre Japonia”, după cum a explicat Charles-Henri Bradier, co-directorul companiei Soleil. Spectacolul a fost deja invitat la Kyoto și Tokyo, în cadrul sezonului francez din Japonia, care va avea loc în octombrie și noiembrie 2021.
Începute în martie, repetițiile la spectacol s-au transformat curând în ședințe de lucru online, intermediate de aplicația Zoom, în timpul primei caratine impuse în Franța. Trupa a fost nevoită să renunțe la voiajul în insula Sado-ga-Shima, unde trebuiau să-și continue creația.
Situată în arhipelagul nipon, această insulă este depoziatorul unei moșteniri culturale incredibile. Pentru o lungă perioadă, insula a servit ca loc al proscrișilor, intelectuali și artiști căzuți în dizgrație. La Sado se găsesc tobele Kodo și tot aici a fost exilat Zeami (1363 – 1443), marele maestru al teatrului Nô (teatrul tradițional japonez). Acel Nô pe care, șapte secole mai târziu, actorii de la Soleil au învățat să-l îmblânzească…
Memoria corpului
Îmbrăcați în haine japoneze, actorii de la Cartoucherie se îndreaptă spre sala de repetiții. O imagine stranie și splendidă a unui cortegiu monastic. Bărbați și femei de toate vârstele și de toate naționalitățile, așa cum au fost mereu în compania lui Ariane Mnouchkine.
Sunt în jur de 35 de actori și actrițe care repetă, timp de trei ore, în condițiile impuse de pandemie, purtând măști de protecție și păstrând distanța între ei. Poarta sălii de repeție este deschisă, iar când și când se aude ciripitul păsărelelor. Kinué Oshima își începe cursul.
Îi învață să mute evantaiul dintr-o mână în alta. Un exercițiu tipic de rafinament al teatrului Nô, care exercită atâta fascinație asupra privitorilor și care se impune printr-o artă a subtilității, grației și rigorii.
Descompunând fiecare gest, până la cel mai infim, fiecare actor deprinde acest meșteșug al teatrului nipon, lăsându-se ghidat de regulile pe care Kinué Oshima le explică și le exemplifică.
„Priviți în depărtare. Nu vă uitați doar la mișcarea pe care o faceți. Nu uitați că, într-o reprezentație Nô, totul se joacă cu mască, iar voi nu vă vedeți mișcările mâinilor. Trebuie să vă simțiți corpul cu adevărat.” Kinué Oshima insistă că memoria corpului este esențială „Prin ea, reținem gesturile. De unde și importanța de a face și reface exercițiile.”
Așadar, ei fac și refac aceste exerciții, ghidați de cuvintele profesoarei, care este asistată de unul dintre interpreți, Dominique Palmé, căruia i se datorează o traducere excepțională în franceză a cărții Confesiunile unei măști de Mishima, publicată în 2019 la editura Gallimard.
O tradiție de familie
Odată cursul terminat, Kinué Oshima povestește despre legătura ei cu teatrul Nô, care a început încă din copilările. De la vârsta de trei ani a jucat pe scenă alături de părinții ei, la Fukuyama. Tatăl său face parte dintr-o familie de actori Nô, o moștenire culturală veche de patru generații.
Kinué își amintește că și-a dorit dintotdeauna să devină actriță în această lumea a artei, prin excelență, masculină. A reușit, iar acum este înscrisă în asociația japoneză de Nô, din care fac parte numai profesioniști. Kinué Oshima a jucat de trei ori pe scena de Nô din Aix-en-Provence, care a fost adusă în spațiul francez în 1992 de către marele actor Tanshu Kano (1937 – 2016), căruia actrița își dorește să-i păstreze vie amintirea în rândul generațiilor prezente și viitoare.
Întrebată de Le Monde dacă nu este dificil pentru trupa de la Soleil să deprindă tehnica artei sale, Kinué răspunde: „Nu, nu este mai greu decât a-i învăța chiar pe japonezi, care, într-o majoritate covârșitoare, sunt complet ignoranți în materie de Nô. De mult timp, Théâtre du Soleil a fost impregnat de acest interes pentru cultura și teatrul asiatic.”
Atmosferă lejeră și voie bună
Hiroaki Ogasawara constată același lucru. La Soleil, el predă kyôgen, un limbaj comic, inserat în Nô în timpul interludiilor și care, de aproape douăzeci de ani, a devenit o artă de sine stătătoare.
Fiul unui actor de kyôgen și actor la râdul său, tânărul veșnic binedispus de doar 19 ani vorbește o franceză impecabilă și studiază teatru la Sorbona. Nu știa niciun cuvânt în franceză când a ajuns la Paris. Avea cinci ani și a venit împreună cu tatăl său, care-și dorea să se confrunte cu alte culturi și pentru care Parisul era „centrul cultural al lumii”. „A fost un moment bun pentru mine: am început să învăț kyôgen la trei ani, dar în adolescență am studiat mai puțin din cauza transformărilor care s-au produs în corpul meu și a schimbării vocii.”
Hiroaki Ogasawara a întâlnit-o pe Ariane Mnouchkine la Sado, unde își petrecea verile. „O cunoșteam încă din copilărie. Tatăl meu a lucrat cu ea aproape 20 sau 30 de ani, el a devenit un mare fan al ei și al teatrului Soleil.” Pentru cursurile cu actorii, Ogasawara se concentrează pe ce este esențial: posturile.
În sala de repetiții, atmosfera este mult mai lejeră decât la atelierele de Nô. Tânărul lucrează la o scenă comică, în care un țăran descoperă uluit, pentru prima dată, orașul. Hiroaki îi provoacă pe actori, lansându-i într-o suită de mișcări rapide și îi învață să-și moduleze vocea.
Lui Hiroaki Ogasawara îi place, deopotrivă, să joace și să predea. Are un singur vis: să trăiască între Japonia și Franța, unde să creeze un curs de kyôgen, „o artă”, spune el, „care se poate adresa tuturor culturilor. Dacă va ajunge să fie cunoscută în Franța, japonezii care nu sunt interesați de ea, în special cei tineri, dar care adoră tot ce este la modă și străin lor, vor spune «Ah, francezii se interesează de kyôgen, asta-i cool».”