Pe 3 august 2004 a murit Henri Cartier-Bresson, fotograful francez supranumit părintele fotojurnalismului. Și căutând eu pe net fotografii alb-negru pentru un album in memoriam , aflu că marele Bresson, primul fotograf dintr-o țară capitalistă căruia i s-a permis să fotografieze în țările comuniste (în 1952 a și publicat“The Decisive Moment”, un portofoliu de 126 fotografii din Est si din Vest, cu o copertă desenată de Henry Matisse), a fost, ani mai târziu, și în România. Și că una din fotografiile făcute atunci – În tren, România 1975 – a ajuns celebră. Nu însă și în țara celor doi tineri îmbrățișați într-un tren de noapte, dormind… scrie Mihaela Carlan pe www.catchy.ro, lansand un apel pentru identificarea celor doua personaje.
Nu știu de ce, dar cuplul surprins de Bresson pe bancheta unui compartiment de clasa I (după dantela de protecție pentru capete), mi-a stârnit, pe lângă nostalgie, o teribilă curiozitate și un sâcâitor regret. Fiindcă, la un calcul simplu, presupunând că atunci puteau avea cam 25 de ani ?, e foarte posibil ca cei doi sau măcar unul din ei să mai trăiască și habar să nu fi avut toată viața că au fost atât de celebri. Fotografia lor a călătorit prin lume cu expoziția “East of Magnum” alături de altele făcute în spatele Cortinei de Fier, a fost inclusă în albume scumpe, de referință, a fost aleasa celor care și-au ilustrat poveștile de dragoste pe bloguri, a fost în topul celor mai frumoase fotografii cu îndrăgostiți, iar ei, anonimi, și-au dus viața cum le-o fi fost dat…
În somn poți spune multe fără să vorbești. Cred că e una dintre puținele fotografii în care niște oameni sunt pozați astfel din rațiuni artistice. Cineva a văzut povestea mută de dincolo de genele lipite. Poveste care, neștiută, poate e mai atractivă, pentru că suntem mai obișnuiți cu dezamăgirile. Dar și dacă ea a continuat neîntrerupt, și în trezie, mulți ani după acea noapte? Mie, una, mi-ar plăcea să știu cine erau, unde mergeau, de ce călătoreau atunci cu trenul, ce s-a întâmplat la destinație, ce-a mai urmat, ce nu.
Asta și pentru că cei doi, așa cum arată în fotografie, ar putea fi oricare dintre tinerii acelei epoci. Sunt spiritul ei neînfrânt. Dacă ei plac și astăzi, nu e decât dovada autenticității și neperisabilului pe care doar un ochi dăruit cu extra-sensibilități îl poate detecta și dărui apoi în formă durabilă, valabilă. E generația mea, mă înduioșează, mă regăsesc cu totul. Și pentru asta, repet, tare aș vrea să știu cine erau, să-i regăsesc, să-i dăruiesc. Lor și nouă. Mi se pare că le datorăm asta.
Așa cum celebra fotografie făcută de Alfred Eisenstaedt cu marinarul (Carl Muscarello) sărutând cu foc o soră medicală (Edith Shain) în Times Square din New York în ziua victoriei asupra Japoniei din 1945, și-a găsit protagoniștii abia în 1980, poate reușim și noi să aflăm, după 38 de ani!, cine erau tinerii din trenul lui Bresson. Nu-mi dă pace acest gând și pace! 
1 comentariu