Cum ați decis să scrieți „Dracula is Dead“?
Cât am trăit aici, am fost șocați de opinia majorității americanilor: România înseamnă Ceaușescu, orfelinate și Dracula. Ni s-a părut că era ca și cum s-ar fi zis că SUA înseamnă violență, dependență de dorguri și Mickey Mouse. Or, nici unul dintre aceste puncte de vedere nu surprinde viața de zi cu zi a oamenilor și nici identitatea lor națională. În februarie 2001, când misiunea lui Jim se apropia de final, am plecat într-o excursie prin Moldova și am fost fascinați de oameni și de locuri. Erau săteni care se bucurau subit când Jim le spunea că România a fost invitată să adere la Uniunea Europeană. La întoarcere, pe drumul spre București, ne-am gândit: ar trebui să scriem o carte despre asta! Dacă am fi știut dinainte cât de mult ne va lua, n-am mai fi avut curajul să începem. Însă ne bucurăm că am făcut-o. Am scris cartea asta ca americanii să poată vedea cine e, de fapt, România.
Există o întâmplare decisivă?
Nu o singură întâmplare, ci o întâmplare care s-a repetat. Când Jim se întorcea în SUA, mereu îl întreba cineva: În România încă mai este dictatură comunistă? Așa am aflat că veștile bune circulă greu dinspre Est spre Vest.
În carte sunt două perspective: una a fostului ambasador, una a jurnalistului. A fost greu să le echilibrați lucrând împreună?
Jim funcționează cam așa: ce-și amintește, asta și e. Dacă ne referim la politică sau afaceri, ce îți amintești poate fi greșit sau poate fi incomplet. El crede că informația nu poate fi vreodată perfectă, așa că importante sunt concluziile – în cine poți avea încredere, dacă o idee a funcționat, de ce oamenii au unele opinii și nu altele. Dar acestea nu sunt adevăruri într-un sens metafizic. În cel mai bun caz, sunt fragmente de adevăr. Sunt doar ce crede Jim că știe. Asta e cartea pe care o avea în minte.
Dar jurnalistul din Sheilah a intervenit: „Dacă vrem să scriem, ar fi trebuit să luăm notițe din prima zi. Cum să ne bazăm doar pe memoria noastră înceată, cum putem cita corect ce ne-au zis oamenii?“ Așa am decis să facem interviuri. Åžtiam poveștile pe care vroiam să le împărtășim și știam oamenii care ni le vor spune. Ne-am întors în România și i-am rugat să ne povestească din nou și i-am înregistrat.
Cum a fost să lucrați împreună ca soț și soție? V-ați confruntat ego-urile?
Am fost surprinși să descoperim că facem echipă bună pentru proiectul ăsta. Au fost povești pe care Sheilah vroia să le spună și povești la care eu țineam foarte mult și așa am aflat că pânza pentru „Dracula is Dead“ e suficient de mare cât să putem așterne cam tot ce aveam de spus. Nu că n-am fi țipat unul la altul! Dar luptele mari s-au dus pe deadline-uri și pe logistică, nu pe egouri sau stiluri de a scrie. Åži am convenit să facem cartea pe două voci: a lui Sheilah când ea spune povestea, a lui Jim când o spune el.
Spuneți-mi trei lucruri pe care le-ați aflat despre România.
Devotamentul incredibil față de educație, care a generat univeristăți private. Nivelul cultural foarte ridicat: de la creatori, la percepții, de la poezie, la muzică și film. Stereotipul etinc pe care vesticii îl au față de fostele țări comuniste.
Într-un articol din LA Times, Gregory Rodriguez o citează pe lauraeata Nobel Herta Müller spunând că mai bine de 40% dintre cei care conduc astăzi România sunt veterani ai Securității. Care e opinia dvs.?
Majoritatea românilor refuză să spună că sunt victime ale trecutului. Înțeleg mult mai bine decât americanii tragediile regimului Ceaușescu. Dar înțeleg și că România e mai mult decât 47 de ani de comunism. Se concentrează asupra viitorului. Asta e explicația noastră pentru cele două obsesii naționale: NATO și UE.