Dacă un om a căutat în permanenţă să provoace şi să indigneze, generând râsete copioase din clipa în care creierul ascultătorului recepta ideea de farsă, acela a fost Sacha Baron Cohen. Ultima lui glumă, cea de la Britannia Awards, unde a fost premiat de “cea mai în vârstă parteneră de film a lui Charlie Chaplin”, o doamnă Grace Cullington, căreia i-a luat bastonul, apoi, executând mişcări “chaplineşti”, s-a împiedicat şi i-a împins scaunul cu rotile de pe scenă, “ucigând-o”, a fost undeva la limita dintre extrem de insultător şi delirant de hazliu. “Ce mod minunat de a muri… oferindu-mi un premiu mie”.
Evident, Grace Cullington nu există. Singura parteneră a lui Chaplin cu acest nume de familie a fost Margaret Cullington, care a jucat în Viaţă de câine, în 1918 şi a murit în 1925. Adorabila şi distinsa doamnă babă care i-a dat premiul lui Cohen era o cascadoare foarte bine machiată şi costumată. Şi totuşi, abia după ce descoperi pe Internet că unicele linkuri referitoare la existenţa lui Grace Cullington sunt cele care scriu, pe un ton mai mult sau mai puţin indignat, despre farsă, reuşeşti să apreciezi elaborata înscenare făcută în complicitate cu adevărata prezentatoare a premiului, Salma Hayek, care l-a descris pe Sacha ca “omul predispus să-şi rişte viaţa, să ne facă să ne tăvălim pe jos de râs”, a creat iluzia legendei lui Grace Cullington, povestind cum era ea copil într-un film al lui Charlie Chaplin şi, în cele din urmă, “tragicul final”.
Pentru Cohen, modul ăsta de a critica public o tară socială sau o trăsătură hidoasă a umanităţii prin a întrupa exact ce are respectiva trăsătură mai monstruos nu e o noutate. Aici, călcatul pe cadavre: “Câteva cuvinte pentru familia ei: nu încercaţi să mă daţi în judecată. Dacă decideţi să implicaţi avocaţi în treaba asta, veţi păţi ce a păţit şi bunica voastră. Bastonul pe care mi l-a dat cu sila femeia aia era în mod evident defect. Am o mulţime de martori. Cel puţin 400 în această cameră şi cel puţin 500 la televizor” (aluzie la ratingul relativ modest al lui BBC America.) Oricum, în seara asta nu e vorba despre ea, ci despre mine.”
Încă de când promova filmul Borat şi dădea interviuri “în personaj”, spunând pe CNN lucruri ca “nu Kazahstanul a reacţionat, sunt defăimări din partea vecinilor noştri malefici, Uzbekistan, care propagă despre noi zvonuri defăimătoare, că tratăm femeile egal şi tolerăm religiile”, spre indignarea reporteriţei care-i lua interviul, oamenii ar fi trebuit să se prindă de mecanismul umorului-de-caractere practicat de Cohen, o critică la adresa mentalităţii înapoiate a emigranţilor din anumite zone încă dominate de comunismul sovietic. Sau când, în calitate de Amiral General Aladeen, dădea lungi interviuri în care parodia mentalitatea dictatorială a şefilor de stat din Orient. Un astfel de interviu puteţi citi şi pe site-ul nostru, aici.
Cunoscând antecedentele lui Cohen, se ridică o întrebare: oare ucigaşul de babe e la baza unui nou personaj cu care ne va încânta pe viitor?