Scott Pilgrim este un baietel de 22 de ani din Toronto, capabil sa o arda constant si cool, cantand la bass intr-o formatie si plimbandu-se pe strazi langa noua sa prietena, Knives Chau, o liceana de origine asiatica, disperata dupa cat de smecher se prezinta Scott. Pilgrim este Michael Cera, pustiul abulic si tocilar din Juno, pe care, vrei, nu vrei, il simti pe sub pielea si vocea sugrumat absenta a noului sau personaj.
Lumea lui Scott se da peste cap cand, marsaluind direct prin portalul subspatial din capul sau indiferent, descinde in Toronto Ramona Flowers, o alta post adolescenta a carei cooleala se citeste in freza-i asimetrica si in culorile saptamanal-schimbatoare ale acesteia.
Inca de la inceput filmul avertizeaza asupra continutului – sigla Universal e transformata intr-un logo de joc pe calculator din anii ’90, imagine dublata de sunetul sintetic de arcade al muzicii studioului. Ce urmeaza ( dupa lunga introducere !) prezinta tot structura unui joc – pentru a fi cu Ramona, Scott trebuie sa ii distruga pe toti cei sapte ex-iubiti ai acesteia, organizati eficient -sindical intr-o Liga a Maleficilor Fosti. Unul mai rau ca altul. Pana aici totul coerent, insa, ca in aproape toate filmele in care stii etapele (cum ar fi ca personajul trebuie sa ajunga sa manance, sa se roage si sa iubeasca, de exemplu), parcursul devine mai previzibil si, din cauza asta, plictisitor.
Discursul peliculei imprumuta mult din benzile desenate care au inspirat-o, sase la numar si apartinand toate lui Bryan Lee O’Malley – imagini din acestea fiind de altfel folosite cand se mai evadeaza in cate un flashback, necesar pentru a cuprinde cele sase volume de informatie in doua ore de film. Imprumutul se vede si in glume – foarte seci si pe alocuri foarte bune. Exemple sunt doldora, oferind material nelimitat pentru trailere.
Scott Pilgrim ( filmul, nu personajul) este « incorect politic » – se ia de lipsa de cool a Canadienilor, de incapacitatea indienilor de a se bate fara a o mai rupe intr-un cantec frumos coregrafiat. Scott Pilgrim are si un casting bine gandit : in timp ce doi fosti malefici isi merita titlul – Chris Evans ( tot muschi, incruntari si haine de piele) este viitorul Captain America iar Brandon Routh (aici oxigenat si vegan) a fost de curand Superman – tartorul maleficilor si intemeietorul Ligii este chiar Jason Schwartzman (The Darjeeling Limited, I heart Huckabees, Marie Antoinette), a carui statura si rautate rivalizeaza cu cea a unei surprize dintr-un ou Kinder.
Scott Pilgrim (filmul) are, dupa cum spuneam, un umor foarte special – acelasi malefic Gideon/ Schwartzman ridica serios miza luptei, oprindu-se in timpul bataliei decisive pentru a marca inghitirea gumei de mestecat, destinata sa poposeasca astfel sapte ani in tractul sau digestiv. Nici Scott Pilgrim (personajul) nu este mai prejos, sabotandu-si persona manga printr-un record negativ de timp la legat sireturi.
La nivel de trailer, synopsis, povestire orala etc filmul pare sa fie foarte cool, in sensul bun al cuvantului. In sala insa, cu ochii pe ecran si cu mintea prezenta, coolul isi arata si coltii. Chiar daca vizual filmul nu seamana cu multe altele, fiind colorat, alert si inventiv, la nivel narativ moare ca o conversatie cu un adolescent tuns impecabil dar plictisit pana si de propria-i respiratie. Scott Vs The World incepe prea lent ca apoi, prin eroul principal cool-retard si relatia sa cu restul personajelor cool-blazate, totul sa devina un mars retinut al coolului pre cool calcand. Sau poate sunt eu prea batran.