Vin de la vizionarea de presă a filmului La prima cosa bella (Prima amintire frumoasă), în regia lui Paulo Virzi, propunerea Italiei la Oscar, bombardată de premii Donatello. În timp ce sub ochii mei se desfăşura genericul de final, îmi puneam insistent întrebarea din titlu. Deşi filmul încercase să mă vrăjească timp de două ore cu arsenalul clasic al italienilor: cadre superbe şi meşteşugite, femei foarte frumoase, pendulare trecut-prezent într-o veselie, certuri şi sex.
Oricât de neprietenoase cu userii ar fi filmele româneşti de azi, nu vei vedea vreunul cu, să zicem, Ana Ularu mamă tânără, cântând cu copiii un cântecel penibil, de genul “Cu creionul / Pe hârtieeee / O păpuşăăă-am desenaaaat”, ca, peste mulţi ani, pe patul de moarte, Tamara Buciuceanu-Botez (pasămite acelaşi personaj, dar în etate) să reia cântecelul penibil cu cei doi copii ajunşi adulţi. Îmi era mie, în sală, jenă de jena celor de pe ecran. Există o anumită limită dincolo de care sentimentalismul, siropul, evocarea romanţioasă cad în penibil.
Şi, din nou, avem un film italian pe tema familiei. Care este, dragi copii, celula societăţii. Chit că fiecare din familie, luat separat, e un bou, împreună formează un univers compact şi inseparabil. Că aşa e frumos să fie. Hai, pe bune? Şi avem fiul-contrapunct, care se uită la taică-su cu o privire sfredelitoare, care spune “Eşti un isteric”, la maică-sa cu expresia sinceră “Eşti o panaramă!” şi tot aşa; iar la sfârşit, cedează.
Eu, spectator, m-am identificat perfect cu fiul rătăcitor. I-am înţeles întru totul stânjeneala şi lipsa oricărei dorinţe de a interacţiona cu neamul. Iar când l-am văzut că cedează, ceva s-a frânt în mine. “De ceeee?” “Din dragoste filială / fraternă, etc.”, va răspunde familistul normal.
Pe scurt, e un film pe care-l recomand cu căldură acelora dintre voi care se încăpăţânează să-şi suporte familiile absolut insuportabile, dintr-un sentiment al datoriei. Vă va da o satisfacţie uriaşă, pe principiul: “Uite ce are de îndurat altul!”. Sau… poate mâine vă veţi face bagajele şi veţi pleca în lume. Ceea ce, dacă stăm să ne gândim, va atesta puterea unui film de a schimba destine. 🙂
6 comentarii