Ca orice spectator de Crulic – un film absolut superb, eternă prezenţă în topul meu 10 de filme româneşti – m-am dus la noul film al Ancăi Damian, O vară foarte instabilă, cu aşteptări uriaşe. Şi nu genul ăla de aşteptări de idioţi: “Fă un film / Scrie o carte / Fă un spectacol ca precedentul”, care taxează orice urmă de eventuală autoevoluţie. Nu, erau pur şi simplu aşteptări de fan: regizoarea se dovedise a avea un mod de a face lucruri foarte creativ şi, garantat, urma să ne farmece şi de data asta. Sau… nu?
După cum relata Anca Damian, totul a pornit de la o povestire a celui mai român dintre irlandezi, Phillip O’Ceallaigh, intitulată A very unsettled summer – unde orice traducător de minim nivel ţi-ar spune că unsettled înseamnă, în context, “tulburat” sau “neliniştit” şi că tradusul mot-a-mot dăunează grav logicii. În povestirea lui O’Ceaillaigh, vara neliniştită a constat dintr-o aventură prea puţin livrescă şi extrem de carnală cu o româncă imprevizibilă pe nume Maria.
Anca Damian a simţit să extindă povestea – şi a făcut-o stângaci, şcolăreşte, matematic: dacă Maria (Ana Ularu) era fata rea, inventăm o fată bună (Diana Cavallioti), ca să aibă eroul un înger şi un demon, iar dacă Daniel (Jamie Sives), e bărbatul condus de instinct, inventăm pe unul condus de creier ca să creăm o antiteză, chit că nu foloseşte la nimic.
Aşa şi pare rolul lui Kim Bodnia în economia acestui film: complet inutil. Un Machiavelli în mizerie, care asmute oamenii la sex şi alte nebunii, ca să aibă el inspiraţie pentru scris. Poate prosteşti ageamiii cu chestia asta, dragă Anca, dar nici un autor nu are nevoie să-l vadă pe Ion în act sexual cu Mărie, ca să poată scrie. Cel mult ca să comită un act de dragoste cu propria făptură – or, pentru asta, există destul porno gratis pe net. Poate, când scriem despre viaţa la combinat, ne interesăm pe la bătrâni cum a fost, să nu scriem tâmpenii. Dar în materie de sex, ne descurcăm şi cu experienţa personală.
Apoi, cu riscul de a puncta evidentul: trei oameni atraşi unii de alţii n-au nevoie de unul care să le explice ce bine ar fi să facă sex. Înclin să cred că ştiu şi singuri chestia asta.
Aşadar, ia o nuvelă simpatică, construieşte-i artificial o serie de proptele livreşti inutile, priveşte-o cum se transformă în cea mai neverosimilă şi, exact din cauza asta, neinteresantă chestie pe care ai văzut-o în viaţa ta – şi ai O vară foarte instabilă. Mult dialog inutil, care nu duce nicăieri – brusc, toţi se molipsesc de scriitoreală de la Machiavelli, şi te întrebi: “OK, ce-o să facă? O să lanseze la Gaudeamus Apocalipsa sexului după Luca, respectiv după Matei? Trei versiuni ale aceleiaşi poveşti: a ei, a lui şi a unuia care n-avea nici o treabă, dar făcea grija amor cu el?”
Intelectul e un lucru frumos, dar nu atunci când suprimă verosimilul unei poveşti. Când construieşti o antiteză să spui ceva cu ea, e minunat. Când o construieşti doar ca să fie povestea cu antiteze, că ai auzit că e mai mişto aşa, gratuitatea procedeului rage de la o poştă.